Ofensiva mediatică a lui Cristi Adomniţei îmi aminteşte de succesele în serie ale lui Gheorghe Nichita, reflectate exemplar de presa locală, din urmă cu vreo 12 ani. Aceleaşi uimitoare realizări, investitii, modernizări, poze călare pe branşamentul de la magistrala III, fonduri, împrumuturi şi o lungă serie de inaugurări ale unor premiere istorice.
Între timp, Nichita e la al treilea mandat, cel despre care se spune că te erodează brusc şi-ti macină dinţii ca pe făină. Dar atunci avea perciunii blonzi, purtaţi mai lung decât acum, un profil mai rustic, mai pufos şi, cel mai important, era însoţit de o armată de aplaudaci. Părea oportun şi de bun gust să-l lauzi pe Nichita. Era bogat, puternic şi bine protejat.
Şi era de bonton să-l încadrezi în tabloul bărbaţilor de succes ai urbei, tigrilor din mediul privat, pentru că Nichita asta se revendica: manager. N-a făcut el din RAJAC o întreprindere judeţeană modernă, profitabilă şi cu departament de cercetare-dezvoltare ca la nemţi, de la care preluase know-how-ul? Au trecut 12 ani de-atunci şi RAJAC, devenită între timp mult mai simandicoasa Apa Vital, e la fel de modernă, profitabilă şi ermetică informativ, pentru că şi atunci, şi acum, se aplica o singură regulă economică: duci costurile unde vrei tu, apoi calculezi preţul şi-ţi ies veniturile. Un monopol nu poate fi altceva decât un monopol.
Dar atunci vedeam într-un joc firesc realizări excepţionale. Rolul lui Cristi Adomniţei este acelaşi acum, de a hrăni iluzia într-un nou Mesia. Suntem cu cinci ani în urmă în faţa oricărei piste de aeroport de oraş de peste 200.000 de locuitori din România. Slavă Domnului, am înfipt hârleţele, am excavat prima cupă, mulţumim Cristi! Şeful CJ e organizat, ca Nichita pe vremuri, lucrează în grupuri specifice, ne umple de cataloage cartonate, alţii fac on-line-ul, iar alţii îi discreditează concurenţa. Îmi plac ambiţiile lui Adomniţei, îmi place aerul lui americănesc într-un orăşel cam înapoiat şi cam lent în gândire pentru un lider atât de nerăbdător ca dânsul. Îmi place capacitatea lui pulmonară, puterea cu care aspiră tot aerul din jur şi cum te îmbrânceşte uşor de coate şi de umeri dacă nu te grăbeşti în dezbateri şi încurci circulaţia.
Îmi place sincer, dar e numai un politician pe banii noştri, ale cărui ambiţii nemăsurate s-ar putea să ne folosească. S-ar putea să avem în sfârşit pista aia, s-ar putea să mai văruiască nişte spitale, s-ar putea să-l avem şi guvernator într-o zi şi să ne mai facă nişte drumuri, dar nu transformaţi în cult al personalităţii o figură etatistă care organizează nişte licitaţii de sute de milioane de euro pe care noi i-am înmânat şi l-am lăsat să îi cheltuie. Văd mugurii vanităţii în secvenţele promoţionale bine dozate, văd lipsa oricărei voci critice, nici măcar a unei şoapte – ca într-un consens general că suntem martorii unei minuni pogorâte asupra judeţului nostru – şi văd mult provincialism în complexele de inferioritate manifestate în faţa demnităţii publice.
E multă exteriorizare a sentimentelor şi puţină analiză faţă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Îl urâm pe Gheorghe Nichita pentru că a tăiat nişte copaci şi pentru că a întrerupt dialogul cu noi, nevolnicii locuitori ai unei urbe sărace, dar repetăm greşeala de-a urca pe soclu pe demnul său urmaş, erou al imaginarului colectiv. Nu înţeleg de ce puterea lui Adomniţei a început să ne intimideze şi să ne facă să ne tremure un pic vocea.
Eu nu înţeleg de ce trebuie să avem un proiect integrat de colectare a deşeurilor la nivel judeţean, doar pentru că sunt nişte bani europeni de cheltuit. Foarte bine, cheltuiţi-i, sunt 100 milioane de euro, o perioadă o să vă ajungă, dar un sistem integrat în subordinea CJ nu va funcţiona niciodată. O să dea faliment şi o să se aleagă praful de instalaţii în cel mult un an. Nu înţeleg de ce nimeni nu analizează doctrinar rolul administraţiei în viaţa comunităţii, cea de arbitru, şi nu de jucător, cea de legiuitor discret şi predictibil, şi nu de manager executiv.
Tot aşa cum nu pot pricepe cum de nu avem o dezbatere pe viaţă şi pe moarte despre reforma transportului în comun, momentul de-acum fiind decisiv pentru următoarele decenii. Nu pricep de ce picăm în cap în faţa unei poze cu un politician, în loc să-i cerem să privatizeze tot şi să iasă cât mai mult cu putinţă din viaţa publică.
Din Iaşi a dispărut cultura dialogului şi e vina noastră, pentru că noi l-am urcat pe soclu pe Nichita. Unii sunt muţi şi nu se obosesc să explice, alţii sunt îndoctrinaţi şi nu ştiu decât să se răstească. Între tăceri şi urlete e doar democraţie de peşteră. Şi-n loc să evoluăm, reluăm ciclul, înălţând idoli pe umerii noştri, în loc să restructurăm sisteme. Eroul providenţial nu există, e doar marketing politic.
