“În primul trimestru din 2008 am făcut un profit de 40 milioane de euro. Nu ne venea să credem”, este mărturisirea lui Ioan Niculaie, deţinătorul uneia dintre primele trei averi din România. Apoi preţul ureei la nivel mondial s-a prăbuşit şi aşa a început una dintre cele mai murdare afaceri de subminare a economiei naţionale din ultimii 20 de ani. Grupului Interagro i s-a acordat un preţ preferenţial la gaz metan, din producţia internă, pentru că altfel afacerea cu uree a lui Ioan Niculaie ar fi intrat în colaps şi era păcat de avântul pe care şi-l luase miliardarul. A fost un ajutor de stat ascuns opiniei publice, dar şi mai scandalos este că Interagro a ignorat să plătească facturile uriaşe la gaz, fiind păsuit personal de ministrul Economiei de la acea dată, Adriean Videanu.
Dezvăluirile ulterioare au arătat că acesta nu plătise timp de 14 luni consecutiv, noi, ceilalţi români, subvenţionându-i practic afacerea cu îngrăşăminte în ale cărei costuri ponderea gazului metan reprezenta 70%. În 2009-2010, profiturile lui Ioan Niculaie l-au propulsat în topul miliardarilor români, afacerea lui bazându-se pe un gaz de trei ori mai ieftin decât cel plătit de restul populaţiei, în cea mai mare parte oameni cu salarii de 300 de euro pe lună. După ce UE a pus capac afacerii, solicitând informaţii despre acest jaf haiducesc – în care iei de la săraci şi dai la bogaţi -, iar DIICOT n-a avut încotro şi a demarat o anchetă pentru subminarea economiei naţionale, experţii din Ministerul Economiei au calculat că, dacă grupul Interagro ar fi plătit preţul corect la gaz, facturile tuturor consumatorilor casnici din România ar fi fost cu 7% mai mici. Aceasta este pe scurt povestea care reuşeşte să surprindă perfect genul de transfer al avuţiei naţionale în buzunarele câtorva privilegiaţi. Cheia fiind în sertarul lui Videanu, acolo unde facturile neachitate de mogulul petrochimiei stăteau în siguranţă, la loc uscat şi întunecos.
Ioan Niculaie avea imunitate în acea perioadă şi încă mai are, pentru că a susţinut cu milioane de euro toate partidele mari din România, astfel că dormea liniştit, oricine ar fi venit la Putere. El motiva că face exporturi şi dă o pâine albă la 3.000 de angajaţi, dar toate calculele au arătat că, pentru PIB-ul naţional, ar fi fost mai bine dacă i s-ar fi închis combinatele şi n-ar mai fi trebuit să plătim preţurile prohibitive ale gazelor de import, consumând cu toţii mai mult din producţia internă. În genul acesta de jaf de mari proporţii, preţul pe care îl plătesc politicienii care asigură spatele „investitorilor” este discreţia. Adriean Videanu a fost interimar la Primăria Bucureşti, dar n-a mai candidat, fiind periculos să dea nişte răspunsuri într-o confruntare electorală. Ca şi Radu Berceanu, ca şi Viorel Hrebenciuc şi alţi mari sforari ai ţării, Videanu a fost condamnat la discreţie, mângâindu-şi cu delicateţe conturile din străinătate şi lăsând treburile ţării pe mâinile unor locotenenţi poate la fel de lacomi, dar mai naivi.
Zilele trecute, Adriean Videanu mi-a revenit fulgurant în raza vizuală, în timp ce alergam degetele pe telecomanda televizorului. Apariţie scurtă, de om preţios la vedere, prins între două avioane Bucureşti-Nisa. Fraza pe care a spus-o în faţa Parchetului, chemat fiind la audieri în Dosarul Interagro, m-a făcut să tresar, confirmându-mi teoria: a spus, zâmbind larg, că procurorii se vor convinge că nu nu a comis nicio infracţiune.
Teoria mea este că avem lideri politici care nu dorm noaptea de grija de a cădea în picioare în confruntarea cu Codul Penal în loc să fie preocupaţi de treburile ţării. Cea mai mare grijă a lui Videanu, în aceşti ultimi ani, a fost ca nu cumva să fi comis vreo greşeală: să fi semnat ceva, să nu fi scos vreo Ordonanţă care să-l acopere legal, să fi scăpat vreo vorbă la telefon, să fi fost filat la vreo întâlnire secretă prin străinătate. Scopurile sale în viaţă sunt paralele cu interesele ţării: a vrut să ajungă la Ministerul Economiei şi să se acopere cu documente ca un blindaj în faţa procurorilor. În acelaşi mod a ajuns Tolontan să-l apere pe Dan Voiculescu: aveţi vreo dovadă directă împotriva lui în Afacerea Băneasa? Iar acest gen de abordare este extrem de periculos pentru sistemul de valori după care ne clădim ca naţiune. Guvernarea acestei ţări e un fel de „Hoţii şi vardiştii” în care noi trebuie să avem satisfacţia că îi fugărim, iar ei că ne scapă de fiecare dată.
Asta mi-a întărit teoria în privinţa unui lider mult mai apropiat intereselor noastre locale: Relu Fenechiu. În interviul de peste o oră pe care i l-am luat a repetat ca un refren, în modul său flegmatic, cu zâmbetul împrumutat de la Videanu, că nu a comis nicio infracţiune. Că este acoperit şi că procurorii au inventat dovezile. „Dacă mă prindeau, credeţi că mai eram acum aici?”, a repetat ca un laitmotiv. Nu reiau Dosarul „Transformatorul” şi nu mă pronunţ, dar punctez doar faptul că vilele construite de Fene Grup directorilor SISEE din Bacău şi fiului lui Ciutea, la Iaşi, sunt reale şi impresionante. Că acele vile sunt acoperite cu facturi, ca şi hypermarket-ul construit de Fene, ca schimb al Afacerii Moldoplast. Şi că nu asta trebuie să le predea Relu Fenechiu liberalilor mai tineri, pe care îi cultivă în filiala locală: cum să conducă perversul dans cu Codul Penal, un tango pe muchie de cuţit între doi parteneri care se iubesc şi se urăsc pe viaţă şi pe moarte.
Nu poţi gândi un viitor în care trebuie mereu să priveşti în spate. Relu Fenechiu e foarte capabil, asta aud de 10 ani, dar cred că este epuizat moral şi chiar fizic de anii de echilibristică între lumină şi întuneric, în zona controverselor şi al promiscuităţii. Cred că în general, ca popor, suntem epuizaţi de permanenta neîncredere sădită de liderii care aleg un joc periculos, plasat între vinovăţii nedemonstrate şi plăceri nevinovate. Oricât de talentat şi inteligent ar fi Relu Fenechiu, s-a dovedit limitat în a înţelege uriaşa sa responsabilitate: cea de a nu dispărea în neant ca Solcanu şi Simirad, de a fi un model politic câteva decenii de-acum înainte. Dar a ales să se rateze istoric, însoţindu-se, ca ilustrare a unui vechi proverb, cu Dan Radu Ruşanu.