Ce sa facă şefii PSD Iaşi decât să răspundă printr-o diversiune unei manipulări care ţine de opt luni? Doar nu v-aţi aşteptat la ceva inteligent. Au apărut nişte stenograme cu Ostaficiuc, întruchiparea activistului politic din anii ‘50, pe care partidul l-a făcut om, l-a scos din foame şi îl pune să se ocupe de toate mizeriile. Ostaficiuc a fost mare consilier juridic, acum este expert în drumuri, fiind director la DRDP, dar în realitate e sluga perfectă.
De partea cealaltă avem nişte băieţi fără niciun scop în viaţă, al căror singur plan este să se bată cu fundul de pământ ca să facă masă critică în rândul electoratului. E o bătaie între două cete de maimuţe pentru copacul cu banana. Nivelul ideilor e atât de scăzut încât ar trebui să concediem toată clasa politică şi s-o alungăm din Iaşi. Autismul în comunicare al lui Gheorghe Nichita – care are o încredere oarbă în baza electorală a propriului partid şi în rest nu-şi pierde timpul cu mulţimea care oricum nu vine la vot – se opune unor ageamii care i-au prins punctul sensibil şi îi storc beneficiile până la ultima picătură, fără a avea însă nicio soluţie coerentă, substanţială, folositoare.
“Pufuleţ” Nedelcu, Tomaşeschi şi Ostaficiuc au ajuns să-şi dispute acest oraş? Ei sunt cei care vorbesc în numele nostru? Am întrebat într-o seară pe unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai „regimului Nichita” cum trebuie să arate un „Downtown” demn de o metropolă, gândit pentru următorii 100 de ani. Mi-a spus că nu ştie, dar că va ieşi scandal dacă se rade parcul de la Teatru. Asta îmi aduce aminte de un moment simpatic din studenţie, după ce România a învins Ţara Galilor şi am ieşit cu toţii în stradă, să ne bucurăm. Un amic repeta ironic o înjurătură la adresa galezilor, pe care o preluam toţi, în coloana de pe Independenţei, pentru că doar forma aceasta de exprimare ne menţinea euforia. Nu scandam numele jucătorilor noştri, ci îi umileam pe învinşi. Aşa şi cu „pietonalul”, după tăierea teilor nu ştim ce urmează, dar avem plăcerea diabolică de a ne aminti cum i-am făcut surcele, ne place să retrăim momentul acela pentru că asta ne încarcă ura şi ne face să ne simţim puternici.
Sunt tehnici de manipulare exersate îndelung de USL împotriva Guvernului Boc şi pe care, ironia vieţii, le aplică acum partidele de opoziţie care şi-au trimis la înaintare cel mai radical nucleu civic. Pentru spart geamurile la Primărie mă ofer şi eu, dar nu din cauza teilor, şi nu pentru a facilita rotaţia cadrelor la ciolanul cu măduvă. Mi-e groază să-mi imaginez ce viitori milionari se află printre protestatari, pentru că, fără să ne spună, toţi gândesc sistemul în aceiaşi termeni. „Vă dăm jos, ne daţi jos”. Atât.
Sunt obişnuit să-mi mănânc viaţa aşteptând curgerea lentă a evoluţiei noastre ca stat de drept şi societate prosperă. Ce-ar putea dura trei luni, durează doi ani şi ce se putea face într-un deceniu, va mai dura încă 30 de ani, fiind conştient că, la bătrâneţe, voi putea spune fatalist-mioritic că ne-am purtat crucea, noi, ca generaţie. Sunt opt luni de când s-au tăiat teii şi n-avem în dezbatere publică nicio idee apofundată despre cum vrem să arate Centrul oraşului nostru în următoarele decenii. Nici Nichita, nici adversarii lui nu sunt interesaţi de adevăratul subiect. Iaşul are 300.000 de locuitori, de două ori mai mult ca Oxford, de exemplu, deci rolul unui plan urbanistic care să poată fi monetizat în viitor este primordial. Trebuie să gândim zona Palas – Ştefan cel Mare – Cuza Vodă – UMF – Fundaţie ca o zonă care trebuie să ne aducă zeci de milioane de euro, să contribuie cu procente bune în PIB-ul local. Trebuie cineva să ne povestească până la capăt cum trebuie să procedăm, cu punerea în valoare a clădirilor de birouri de la Cub, cu buticuri şi cafenele pe toate străduţele adiacente marilor laturi din acest perimetru, cu amenajarea zonelor pentru evenimente speciale, a celor pentru relaxare şi a viitoarelor turnuri de birouri. Cineva trebuie să vină cu o machetă în care tot centrul Iaşului să fie un complex unitar de spaţii şi clădiri, ca un puzzle deasupra căruia îţi imaginezi că se află un uriaş dom de sticlă. Iar adevărata provocare este regândirea transportului public pe marginea acestui cerc, cum s-a întâmplat în Oxford, al cărui exemplu nu l-am folosit întâmplător. E un „business plan” până la urmă, unul la scară istorică, de zece ori mai mare ca Palasul şi care trebuie să ne aducă de sute de ori mai mulţi bani pentru copiii şi nepoţii noştri. Discuţia nu este dacă radem parcul de la Teatru, ci dacă parcarea subterană de-acolo, fără de care nu poţi imagina un „Downtown” viguros, e o piesă valoroasă într-un angrenaj mult mai mare.
Dacă Gheorghe Nichita întrezăreşte acest plan, să vorbească. Să angajeze cei mai buni experţi şi să prezinte planul. Dacă a tăiat teii degeaba, să îi replanteze la loc şi să termine discuţia. Pe marii contestatari îi invit să-mi ofere ei alternativa şi să vină cu viziunea lor despre centrul Iaşului. Dar tare mi-e că suntem în Noaptea Minţii şi că acest întuneric polar va mai dura încă mulţi ani de-acum încolo. Mă rog doar ca ieşenii să supravieţuiască în aceste decenii vitrege vieţii.