Dacă priviţi atent discursul politicienilor ieşeni, veţi vedea că nimeni nu atacă temele grave. E o politică reactivă, în care cei de la Putere mârâie cu aroganţă, iar cei din Opoziţie îşi încordează muşchii, semănând cu doi luptători de bâlci, unşi cu ulei. E un învârtit în jurul cozii din care nu se-alege nimic: agenda se rezumă la ce-a fost ieri, azi, ce va fi mâine, se comentează declaraţii, se dau replici, se despică firul în paişpe. E un zgomot de fond în care nu se distinge nimic. Nu mă refer la liderii hârşăiţi de la Putere ori din Opoziţia de carton, ci şi la nou-veniţii de la Mişcarea Populară şi Forţa Civică. Se fac glumiţe, se aruncă săgeţi, nu se discută nimic substanţial.
Aţi putea crede că acesta este nivelul, că de vină e diletantismul politicianului de provincie. Nu, e altceva: nimeni nu atacă Sistemul, nu creează breşe în matricea care îi susţine pe toţi. Adevărul încă neînţeles destul de clar este că toţi gândesc la fel. Nu vor schimbarea paradigmei, ci doar inversarea rolurilor odată cu fiecare ciclu electoral. Unii au fost la Putere, se vor întoarce neîndoielnic şi fac bani chiar şi din Opoziţie. Alţii ştiu ce îi aşteaptă acolo şi tropăie nerăbdători, fără niciun gând de-a demola instituţiile create, pentru că ar fi ca şi cum şi-ar distruge propriul viitor.
De aceea nimeni nu se bagă în execuţiile bugetare, nimeni nu cere transparenţa cheltuielilor în timp real, nimeni nu are vreun plan de reformă şi nimeni nu cere depolitizarea instituţiilor publice, unde se produc banii negri. E cel mai mare blat de care nu se discută, pentru că nimeni nu se atacă pe temele sensibile. Când aţi văzut vreun proiect mare al unui politician dus până la capăt? Vreo reformă pe un domeniu, vreo autostradă. Aţi văzut în 23 de ani ceva serios făcut de politicieni?
O să vă dau un exemplu despre iresponsabilitate. Acum au pus cruce şi regionalizării. Vom avea o descentralizare de cumătrie, în care caşcavalul se împarte ca să ajungă la toată lumea: o parte din instituţii merg la judeţe, iar cealaltă parte la primării. PSD are jumătate din totalul circumscripţiilor, PNL are un sfert, mai are şi PDL câteva oraşe mari şi două judeţe. Se împart bugetele, funcţiile, planurile de investiţii, proiectele europene, totul se tranşează local, fiecare pe bucăţica lui.
Gândiţi-vă că trei spitale, două păduri şi o gară revin lui Cristi Adomniţei, iar patru şcoli, trei grădiniţe şi subvenţiile agricole îi rămân lui Gheorghe Nichita. Cei doi nu-şi vor împărtăşi planurile, cum n-o fac nici acum, ci se vor închide în palatele lor, cu toţi supuşii lor, care nu trebuie să trădeze, nu trebuie să aibă idei proprii şi, mai ales, nu trebuie să se uite peste gardul vecinului. Feudalizare e termenul care începe să fie folosit în presă în privinţa descentralizării şi nu se referă la delegarea deciziei la nivel de scară de bloc, ci la taxa funciară plătită de la vasal la senior, pe scară ierarhică, până sus, la Rege, sau Regină, cum vreţi.
Uitaţi-vă la Dragnea, vedeţi în linia profilului său, în aliniamentul mustăcioarei, alura unui mare reformator european? Arhitectul regionalizării e omul care garantează pentru Bădălău, atât. Euro-regiunile, consiliile regionale, strategiile de convergenţă şi proiectele de miliarde de euro rămân nişte poveşti din cărţile de colorat, minciuni de la un capăt la celălalt. Vasluiul va rămâne înglodat în sărăcia lui, cu o mână de baroneţi care vor scoate untul din lucrările publice şi cu câteva mii de bugetari care îşi vor aştepta salariile de la Bucureşti. Restul sunt liberi să plece prin lume, unde văd cu ochii, sau să se îngroape de vii, la cimitir. Această feudalizare este abandonarea oficială a zonelor defavorizate – viii cu viii, morţii cu morţii.
Descentralizarea, aflată deja în dezbatere publică pe site-ul Guvernului dar asupra căreia nu se-apleacă nicio televiziune, niciun analist mai răsărit şi niciun lider de opinie, este cea mai mare nenorocire abătută pe sfârşit de 2013, an cu ghinion. Regionalizarea avea rolul de a armoniza vitezele de dezvoltare şi de a permite accesarea unor bugete europene de 2-3 miliarde de euro pe regiune, pentru a putea face proiecte comune. În loc avem o tranşare teritorială a bugetelor, prin care, ca exemplu, cei 10 angajaţi rămaşi la Direcţia Agricolă vor da socoteală lui Nichita sau Adomniţei, după cum cade la sorţi, hotărând în mica lor bisericuţă ce poturi se află în joc şi cine le câştigă. Va fi suficient să plătească o taxă lunară, un procent din realizări, şi nu se va băga nimeni în ciorba lor. Vorbim de un proces de atomizare a României, în care fiecare trib va avea bulibaşa lui şi toţi se vor dezbrăca de caracter.
Non-combatul clasei politice înseamnă stagnare, sărăcie, protejarea marilor afaceri cu statul. Avem o creştere economică de 2,5% pe 2013, dar 1,5 miliarde de euro deficit la bugetul naţional. Se estimează că acest paradox de câteva miliarde de euro dă exact suma care se fură în fiecare an de către sistemul politic. E diferenţa pe care ar trebui să o vedem în autostrăzi şi sprijinirea IMM-urilor. Despre aceşti bani nu vor vorbi niciodată personajele de operetă din politica ieşeană.
