Jurnalul ţinut pe Facebook de subprefectul Bogdan Abălaşi e o mărturisire involuntară a lipsei sale de ocupaţie. E un autodenunţ de-o acurateţe irefutabilă, aproape un document cu valoare istorică despre inutilitatea şi rizibilitatea unui birocrat în România începutului de secol XXI. E ca şi cum ar fi strigat în gura mare, cu inconştienţă: „Dacă e să spun ce fac, atunci să ştiţi că nu fac absolut nimic”.
Bogdan Abălaşi putea sta sub radar, putea să tacă, să-şi ia leafa, să-şi mai ajute doi-trei prieteni cu nişte contracte, să călătorească gratuit cu avionul şi să dea ordine secretarei, învârtindu-se pe scaunul cu spătar ergonomic. Dar Abălaşi e genul prostului fudul, cel care ne pretinde nu doar să-l suportăm, ci să-l şi iubim. Poza sa cu struţii, în nu ştiu ce fermă la care s-a dus fără niciun rost, în costum la dungă şi cu cravată de mătase, e revărsarea stupidităţii acumulate ceas cu ceas, lună de lună, şi nu un accident nefericit. Suprefectul – care e un pic mai tânăr ca mine, dar mult mai bogat, şi o să revin asupra subiectului – e un narcisist care-şi iese din piele, dar caracterul său egomaniac îl face doar să se expună mai mult, dar nu-l face diferit faţă de ceilalţi nomenclaturişti care îşi pun capac pe toate cheltuielile publice.
Ca să ne lămurim, enumăr zecile de poze cu familia sa pe care Bogdan Abălaşi le expune public. El şi fiul său mai mare, ca două caricaturi ale unui fotograf ironic, amândoi în costume impecabile, dând mâna ca la un summit NATO. Un fel de predare a ştafetei, pare să spună subprefectul: „Aveţi grijă, pe el să-l votaţi când va fi cazul”. Apoi imagini cu soţia, cu băiatul mai mic, totul în cadre crispate, ca pe vremuri, când chemau oamenii fotograful acasă.
Şi în rest, nenumărate menţionări a activităţii sale, într-o limbă de lemn care creează hilaritate. Toată mascarada instituţiilor publice, pe care ne facem că n-o vedem, ne este băgată în ochi de Bogdan Abălaşi. Iată un exemplu: „Astăzi a avut loc întâlnirea Comisiei pentru Agricultură şi Industrie Alimentară din cadrul Consiliului de Dezvoltare Economică şi Socială a judeţului Iaşi, în vederea reluării activităţii de consultare a tuturor factorilor interesaţi din agricultură. În urma acestei întâlniri a fost reiterată necesitatea înfiinţării de clustere pe lanţuri de producători”. Scurt şi cuprinzător, reiterarea odată făcută, rezolvă totul. Producătorii se dau de ceasul morţii din cauza supra-producţiei, porumbul se vinde cu 40 de bani kilogramul, de 10 ani aud miniştrii agriculturii angajându-se să creeze hub-uri regionale pentru însilozare, iar Bogdan Abălaşi menţionează sec şi netulburat că a bifat o întrunire fără sens, ca pe vremea PCR-ului.
La fel cu textiliştii, comisia de dialog social şi alte comitete pe care subprefectul le prezidează cu autosuficienţă, cu aroganţa politrucului care trăieşte cu impresia că îi datorăm şi pâinea pe care o mâncăm. Se arde curentul degeaba la aceste şedinţe, se plătesc diurne şi benzină consumată, un întreg circ ambulant ne consumă resursele bugetare şi tot acest rahat ambalat în hârtie lucioasă ne este băgat pe gât de un personaj ridicol care toată viaţa lui n-a făcut decât să trăiască la umbra Puterii. O să credeţi că Bogdan Abălaşi e un caz particular pe care mi s-a pus mie capsa, dar nu e cu nimic diferit faţă de majoritatea politicienilor pe care îi vedeţi la televizor. El e doar pretextul.
Nu e diferit pentru că să nu credeţi că e sărac şi cinstit, ca unul care în viaţa lui n-a făcut nimic palpabil. A fost ani de zile paravan într-o firmă care prindea lucrări de construcţii de la stat, pe vremea lui Solcanu, a schimbat două-trei partide, după cum i s-a comandat, iar acum adună venituri de sute de mii de lei anual din tot felul de activităţi conexe funcţiei şi influenţei sale publice. Trăieşte din “colaborări”. Bogdan Abălaşi, ca mulţi lideri apăruţi din spuma partidelor, n-a tremurat în viaţa lui pentru vânzările firmei, pentru achitarea salariilor, n-a muncit efectiv niciodată şi a trăit numai de pe urma comenzilor servite, pentru care nu muta decât documentele dintr-o parte în alta şi semna facturile pe care le încasa prin bancă.
Participă la zeci de tăieri de panglici, i se întind mesele la toate zilele comunelor, se lasă aplaudat ca un naş la nuntă şi se învârte cu maşina instituţiei în jurul judeţului ca pe propria moşie. Mai avem 50 de angajaţi la Prefectură, după reduceri de personal şi restrângeri ale activităţii, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic orgoliul lui Abălaşi de a se simţi ca un prim-secretar pe vremuri. Plătim câteva milioane de lei anual pentru viaţa dulce ca mierea a şefilor Prefecturii. În 40 de judeţe, sunt peste 2.000 de oameni care consumă milioane de euro doar pentru ca şefii lor să se simtă boieri. Avem lideri fără obiectul muncii, pentru care singurele meniri sunt traficul de influenţă şi protecţia politică, cele care produc numai nenorociri, amestecând statul cu partidele. Într-o ţară normală, prefecturile politizate trebuiau desfiinţate, externalizate serviciile juridice la case de avocatură, iar personaje ca Abălaşi ar fi fost înlocuite cu roboţi electronici care să încarce singuri pe Facebook agenda zilei.
E o pierdere a simţului realităţii în concepţiile de viaţă ale majorităţii politicienilor. Mulţi consideră că le datorăm locurile de muncă, faptul că mai respirăm şi mai avem încă un blid de mâncare în faţă. “Cu boierii nu te pui”, era regula împământenită în România patriarhală. Politicienilor le-a intrat în cap că se pot răfui fără se le pese de noi, că îşi pot împărţi hălcile din instituţii şi din bugetele publice ignorându-ne şi că ne pot intimida cu agresivitatea lor grobiană. Bogdan Abălaşi e doar cel mai pueril exemplu avut la îndemână, dar avem o întreagă clasă politică formată din vătafi care ne iau pielea de pe noi şi nici măcar n-au decenţa să spună: “Mulţumim, proştilor!”.