Impresionaţi de prestaţia forţelor artistice internaţionale prezente la Ediția a XXI-a a Festivalului Internaţional “George Enescu”, 2013, am simţit o reală mândrie în urma aprecierilor măgulitoare ale înalţilor oaspeţi. Excelenta organizare, realizată de o echipă managerială bine aleasăşi de bună credinţă, cu o îndelungată experienţă, a înmugurit noi speranţe pentru ediţiile viitoare.
Acestea s-au conturat chiar după primele zile de concert din septembrie, când se făcea public promisiunea Primului Ministru ca la ediţia din 2015 statul român să se implice mai mult, asigurând un buget special pentru organizarea manifestărilor. Se menţiona şi faptul că echipa managerială îşi va păstra componenţa, fiind condusă de acelaşi director de succes Ioan Holender, care a şi confirmat acceptarea acestei oferte. Cu acest prilej, îndrăgitul director al Festivalului a primit aplauzele răsunătoare ale publicului ce umplea până la refuz Sala Mare a Palatului.
Sub aceste auspicii, membrii unor organizaţii ale iubitorilor de muzică ieşeni şi-au amintit că celebrării marelui nostru compozitor George Enescu, geniu al muzicii naţionale şi internaţionale, i s-ar cuveni organizarea unor acţiuni pentru eternizarea memoriei şi preţuirea artei sale pe plan naţional.
Este fără îndoială un mare merit că, indiferent de resentimentele de ordin politic, s-au născut şi s-au menţinut cu mari eforturi ediţiile anterioare ale festivalului, chiar şi în perioade mai sumbre. De aceea, am rămas impresionaţi ascultând amintirile contemporanilor privind dăruirea neobositului compozitor care stătea aplecat peste portativele pe care imortaliza tumultul trăirilor generaţiilor anterioare.
Rădăcinile muzicii sale se prelungesc în negura timpurilor, George Enescu aducând prin muzica sa un inegalabil omagiu tuturor creatorilor anonimi care, cu talentul lor înnăscut, îşi exprimaseră prin muzică aleanul, dorul şi dârzenia trăirilor lor zbuciumate, care au pătruns astfel, prin pana măiastră enesciană, până la noi, astfel cunoscându-ne lumea întreagă.
Credem că nu este puţin lucru că mari personalităţi ale muzicii mondiale îl alătură fără rezerve lui Mozart. Se pune însă problema cât de mult îl cunoaştem şi îl apreciem noi, românii…
Mulţi dintre cei care i-au fost alături au regretat că istoria nu a consemnat o serie de fapte cutremurătoare din destinul său de om şi de artist. Nu se cunoaşte cum, la Iaşi, în perioada Primului Război Mondial, refugiat fiind, împreună cu ce avea mai de valoare ţara, ridica prin acţiunile sale moralul unei întregi naţiuni. Cu vioara sub braţ, trecea prin saloanele de campanie unde erau aduşi răniţii de pe front, alinându-le sufletul cu muzica sa. Se oprea lângă patul suferinzilor, cântându-le în surdină, amintindu-le de cei dragi, îndulcind astfel clipele de agonie ale celor care se agăţau de muzica sa ca de o ultimă rază de speranţă. Nu se mulţumea însă cu atât şi-i întreba pe răniţi de famiile lor, de satele lor natale, deseori urcându-se în căruţă cu îndrăgitul său instrument sub braţ şi căutându-le familiile pentru a le duce un mesaj de îmbărbătare că fiii lor se vor întoarce în curând.
Faptul că era atât de iubit de oameni şi urmat în acţiunile sale a devenit o istorie aproape uitată. Chiar cele douăzeci de concerte susţinute cu instrumentiştii din Iaşi şi cu cei veniţi în refugiu, care se strângeau cerc în jurul său în pauze şi-i ascultau îmbărbătările, nu erau de paradă, ci tot pentru întreţinerea moralului. Simţea că cei care veneau la concerte nu se adunau pentru distracţie ci, cum le spunea tuturor, pentru a fi uniţi în gând şi în faptă.
Astăzi i se cunosc doar creaţiile prin care îşi înnobilează spiritual neamul pe care l-a servit cu toată fiinţa sa şi mai este evocată uneori şi prodigioasa şi inegalabila sa memorie sau neobositul spirit care se odihnea, după cum mărturisea, tot prin muncă, trecând cu uşurinţă de la arcuşul viorii la clapele pianului şi apoi la baghetă sau la pana de scris.
Dar pentru cei care nu i-au aflat şi umilinţele trăite în tăcere, e bine să reţinem măcar amintirile celor din Tescani care l-au condus cu mare jale când, aproape surghiunit, l-au ajutat să încarce într-o căruţă cam doar ce se putea, lăsând pe mâna celor hrăpăreţi toată agoniseala sa de o viaţă. La plecare asemenea momentelor creaţiei când cu automatisme îşi ştergea sudoarea frunţii , se mai ştergea doar de stropii unei ploi mărunte care simbolizau parcă ultimul bocet al naturii însăși care se întristase că inegalabilul erou al culturii naţionale părăseşte meleagurile dragi, lăsând în urmă până şi mormântul gol, gata pregătit.
Să ne fie oare indiferentă grija pentru recunoştinţa reparatorie ce i se cuvine din partea unui neam întreg, capabil și interesat poate să-i şteargă lacrimile sufletului?
În consecinţă, iată cum consideră iubitorii ieşeni de muzicăşi de adevăr ce ar trebui făcut pentru a reda marelui George Enescu prestigiul ce i se cuvine:
– Ediţia a XXII-a din 2015 să poată fi sărbătorită pe tot cuprinsul ţării, în oraşe şi sate, în şcoli, biblioteci şi cămine culturale, chipul său să fie afişat pe clădiri, parcuri şi trasee turistice, iar toţi cei cu preocupări muzicale să se întâlnească în luna Festivalului prin spectacole, simpozioane şi audiţii cu semenii lor iubitori de frumos.
– Autorităţile să reia tipărirea unui nou timbru în anul 2015, când se împlinesc 60 de ani de la despărţirea definitivă a marelui compozitor de glia natală căreia i-a dăruit toată bogăţia harului cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
– Să ia sfârşit bâlbâiala privind promisiunea, de la o ediţie la alta, a construirii unei săli de concert încăpătoare şi corespunzătoare acustic, râvnită şi exprimată repetat de mari muzicieni ai lumii. Construcţia noii săli ar putea urma exemplul înaintaşilor care ne-au lăsat o emblemă Ateneul Român, după îndemnul public „Daţi un leu pentru ateneu!”
În preocupările noastre culturale nu ar trebui să primeze interesul electoral şi politic, ci doar manifestarea unei voinţe colective de unitate şi mândrie naţională. Se cunoaşte că nu doar ieşenii se mândresc cu Teatrul Naţional din Iaşi construit în doar doi ani, deşi contemporanilor le-a trebuit pentru reparaţii aproape un deceniu!
Să ne mai amintim şi de cele câteva luni cât a durat construcţia mănăstirii Voroneţ, care ne-a adus admiraţia unei lumi întregi!
Noua sală ar putea fi numită PANTEONUL MUZICII ROMÂNEȘTI “GEORGE ENESCU”, devenind cel mai frumos vis împlinit al generaţiei actuale cu speranţa capabilităţii sale de eroism.
– Însă cea mai importantă şi dificilă misiune a naţiunii noastre este, ca după şaizeci de ani de tergiversări, să se întreprindă demersurile diplomatice necesare pentru readucerea osemintelor lui George Enescu la Tescani, în mormântul care îl aşteaptă, c
onform ultimei sale dorinţe exprimate în testament.
Considerăm că realizarea în bună înţelegere a acestor deziderate ar netezi mai uşor calea noastră spre normalitatea mult râvnită, tacit, dincolo de declaraţiile politicianiste, de către toţi românii de bună credinţă.
(Sursa: ziaruldeiasi.ro)
