Dictatorii sunt pasionați de vânătoare. Și fac uneori lucruri trăznite, dând de furcă nu doar istoricilor și politologilor, ci și generațiilor ulterioare de biologi.
„Căci rupți sunt ca din tare stâncă / românii orișiunde cresc”. Dacă se rup din stânca lor, se duc, îndeobște, în Spania, în Italia, în Austria sau Germania, eventual în Grecia. Mai rar se opresc în Bulgaria. Dar, iată, că din stâncile Carpaților s-a rupt și în Bulgaria s-a așezat subiectul unui articol publicat în ediția de duminică a cotidianului berlinez Die Welt.
Așadar, au descoperit biologii (care, de data aceasta, nu-s „cercetătorii britanici”), în venele urșilor bruni din Rodopii Bulgariei curge sânge carpatin. O echipă condusă de dr. Carsten Nowak, expert în biodiversitate la Institutul Senckenberg de Cercetare a Științelor Naturii din Frankfurt, a studiat ultimele populații de urși bruni din Europa, urmărind, practic, să facă lumină în codul genetic al acestora, pentru a putea trasa un ghid de conservare a speciei. Muncă migăloasă și pe alocuri respingătoare: pentru a stabili arborele genealogic al familiilor de pe Bătrânul Continent, cercetătorii au cules smocuri de blană și excremente de urs în Rusia, Bulgaria, Balcanii de Vest și, desigur, în Carpați. Nu mică le-a fost surpriza să descopere, în nordul Munților Balcani și în Rodopi, urși al căror cod genetic demonstrează că au migrat, sute de kilometri, din Carpații românești.
Misterul din rahat
Atâta doar că drumul e lung iar Balcanii și Carpații se apropie foarte rar unii de alții, mai exact, cam o singură dată, în Cazanele Dunării, unde traversarea fluviului nu este neapărat o aventură în care ursul, cât e el de urs, să se arunce. Intrigați de situație, Nowak & co au lăsat cercetarea biologică în suspensie și au pornit muncă aproape antropologică: au stat de vorbă cu oameni din Balcani și oameni din Rodopi, căutând povești care să dezlege misterul din excremente. Și au aflat că urșii nu au migrat de bună voie. De fapt, nici măcar nu au migrat.
Dictatorii – dar nu doar ei – sunt pasionați vânători. Ceaușescu, se știe treaba, a fost și el. Și prietenului bulgar Todor Jivkov îi plăcea să tragă cu pușca. Despre Ceaușescu se spune că ar fi ucis cam 1000 de urși. Chiar dacă se știe că existau, în perioada comunistă, tovarăși instruiți să se ocupe cu gonitul lighioanelor în bătaia puștii tovarășului, cifra tot pare exagerată; dar, dacă așa spune legenda, așa o vindem.
O bună parte dintre urși proveneau din crescătorii. Iar specimenele care nu aveau ghinionul de a intra în bătaia „întâiului vânător al României” erau suite în avioane militare și „parașutate” (ok, nici chiar așa!) „dragilor tovarăși și pretini” din pădurile și partidele frățești. Care păduri frățești aveau niște exemplare mult mai mărunte decât uriașul brun carpatin. Mai puțin rasiști decât cei care i-au trimis în această călătorie, urșii carpatini s-au arătat fascinați de mignonele băștinașe – astfel că, în câteva generații, ursul bulgar a ajuns, cu sânge românesc, la talia celui carpatin. ADN-ul mioritic a rămas, însă, vizibil în codul genetic al noilor exemplare din Munții Rodopi. Și, cu această ocazie, se spulberă și un mit, acela care spune că doar plantele, insectele și păsările își răspândesc arealul de existență prin dispersie aeriană.
(Sursa: dw.de)
