Frauda de TVA, care a ajuns la proporţii îngrijorătoare în România, afectează companiile corecte care, din cauza implicării fără voia lor în reţele organizate de fraudă, ajung să fie nu doar impozitate, dar şi executate fără a avea posibilitatea de a se apăra.
Un studiu relativ recent al Comisiei Europene ce analizează impactul fraudei în materie de TVA la nivelul Uniunii, arată că în România nivelul fraudei a ajuns, în anul 2011, la peste 10 miliarde euro, urmând un trend crescător (aproape 2 miliarde euro la nivelul anului 2000). Situaţia este analizată şi procentual – 7,9% din PIB, respectiv 48% din valoarea teoretică totală a TVA-ului ce ar fi trebuit încasată de către stat – situându-ne pe un deloc onorabil loc 1 la nivelul Uniunii Europene. Mai mult decât atât, aceiaşi indicatori ne situează pe aceeaşi poziţie pe întreaga perioada analizată (2000 – 2011). Datele de mai sus sunt confirmate şi de cazuri recente şi destul de mediatizate privind reţelele organizate de fraudare a sistemului de TVA, din industrii recunoscute că având un risc ridicat (a se vedea aici, cu titlu de exemplu, industria cărnii, industria agricolă sau chiar sectorul financiar).
Contribuabilii corecţi, imposibil să se protejeze
Scopul acestui articol nu este de a analiză modalităţile în care are loc efectiv frauda de TVA în cadrul acestor reţele – acest aspect a fost subiectul a numeroase dezbateri şi este, aşadar, de notorietate – ci de a aduce în discuţie o altă problemă, deloc neglijabilă: nu de puţine ori, în lanţul comercial există şi contribuabili cu un comportament fiscal corect. Acestora din urmă le este imposibil să se protejeze în situaţia în care autorităţile, în mod justificat, declanşează acţiuni de control şi de stabilire a prejudiciului. Documentele justificative prezentate sau verificările efectuate de către contribuabili cu privire la propriii furnizori nu mai au prea mare greutate în faţa autorităţilor, în astfel de situaţii, iar inspecţiile fiscale se soldează nu doar cu decizii de impunere, ci mai ales cu procese-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală, în cazul tuturor entităţilor verificate.
Contribuabilii au posibilitatea de a contesta decizia de impunere emisă de autorităţile fiscale, în baza art. 205 din Codul de procedură fiscală, în sprijinul acestora venind şi jurisprudenţa CJUE, care a arătat în mod constant că prevederile Directivei nr. 2006/112 trebuie interpretate în sensul că dreptul unei persoane impozabile de a deduce TVA aferentă achiziţiilor nu poate fi afectat de faptul că, pe lanţul livrărilor din care acea livrare face parte, o livrare anterioară sau ulterioară este viciată de fraudă de TVA, fără a se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că acea persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA. În practică însă, chiar şi jurisprudenţa europeană poate deveni inutilă în astfel de cazuri, prin prisma faptului că, în baza art. 214 din Codul de procedură fiscală, în situaţia în care au fost sesizate organele de urmărire penală, soluţionarea eventualelor contestaţii formulate de contribuabili se suspendă, blocând astfel accesul contribuabililor la justiţie. Astfel că, până la rezolvarea cauzei penale, contribuabilul este nu numai impozitat, dar şi executat – putându-se ajunge la intrarea în insolvenţă a acestuia, fără a avea posibilitatea de a se apăra.
Discuţia referitoare la prevederile Codului de procedură fiscală, menţionate anterior, este una de principiu. Considerăm că o abordare echitabilă ar impune următoarele: în cazurile în care autorităţile consideră că sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, sesizarea organelor de urmărire penală (efectuată în baza art. 108 din Codul de procedură fiscală) ar trebui să suspende însăşi impozitarea, nu soluţionarea contestaţiei, soluţia dată de organele de cercetare şi urmărire penală având un impact hotărâtor.
Aşa cum reiese şi din jurisprudenţa europeană, numai după ce se stabileşte cu certitudine că persoana impozabilă în cauză a fost implicată, a ştiut sau ar fi trebuit să ştie de existenţa unei fraude în lanţul comercial, se poate lua o decizie cu privire la dreptul de deducere a TVA. Dreptul de apreciere al organelor fiscale este asigurat prin art. 6 din Codul de procedură fiscală, însă simpla existenţă a unor indicii nu poate duce la impozitare şi, mai ales, nu poate îngrădi accesul contribuabililor la căile de apărare prevăzute de lege.
Mecanismul taxării inverse, eficient
Combaterea fenomenului de fraudă fiscală capătă, aşadar, importanţă nu doar prin prisma prejudicierii bugetului statului, ci şi prin prisma efectelor asupra contribuabililor. Iar uneori poate fi vorba chiar şi de mari contribuabili, cu o cotă semnificativă de piaţă.
Ducând discuţia într-un cadru mai larg, fenomenul fraudării sistemului de TVA ar trebui însă abordat în ansamblul sau, nu doar privind dintr-un unghi sau altul. Mai mult decât atât, deşi suntem fruntaşi la acest capitol, nu este doar problema României – este o problemă uriaşă la nivelul tuturor statelor membre.
Din perspectiva legislaţiei europene, au fost făcuţi anumiţi paşi în combaterea fraudelor de TVA. A se vedea aici cele două directive adoptate în cursul anului 2013, Directiva 2013/42 privind aşa-numitul „Quick Reaction Mechanism“ şi Directiva 2013/43 cu privire la aplicarea opţională şi temporară a mecanismului taxării inverse pentru anumite livrări de bunuri şi prestări de servicii ce sunt susceptibile de fraudă. De asemenea, a fost propusă o directivă cu privire la utilizarea unui formular comun al decontului de TVA, la nivelul tuturor statelor membre. Soluţii au fost propuse şi la nivel consultativ, incluzând fie aplicarea universală a mecanismului taxării inverse la nivelul operaţiunilor efectuate între peersoane impozabile, fie taxarea operaţiunilor intra-UE, în paralel cu utilizarea unui sistem de plată „în timp real“ a taxei. Dintre acestea, aplicarea mecanismului taxării inverse pare a fi cea mai eficientă metodă, mai ales din punctul de vedere al costurilor implicate. Rămâne însă de văzut dacă şi în ce măsură va muta frauda la nivelul retailerilor. De asemenea, o astfel de măsură trebuie agreată la nivelul întregii Uniuni (Directiva 2006/112 nu lasă această posibilitate statelor membre).
În concluzie, întrebarea din titlul articolului rămâne, deocamdată, fără răspuns. Este evident însă că, mai ales în
cazul României, sunt necesare schimbări majore, atât cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor, cât mai ales cu privire la administrarea exercitată de către autorităţi.
(Sursa: capital.ro)
