Din seria populismelor „ieftine”, cât v-a venit regularizarea la curent? Aud azi: 10 milioane, în lei vechi sună apocaliptic. Acum o zi: 630 de lei, sunt falit. Soră-mea îmi spunea: 17 milioane gaz plus curent, stau la casă, e factura pe două luni. Mie îmi venise acum o săptămână 700 de lei, după ce plătisem 400 cu o lună în urmă.
Facturile astea sunt ca stropii de ploaie într-o colonie de furnici: nişte bombe. Azi mi s-a spus: e în pragul sinuciderii, are o mie de lei, ajută-l. Oameni cu 20 de ani de şcoală, cu puloverele roase-n coate, îşi clatină creierele îmbibate cu neputinţă dintr-un perete în altul şi nu ştiu cum să o scoată la capăt. Au 300 de euro salariu într-unul din marile oraşe ale ţării, au câte doi copii, rafturi întregi de cărţi, bucătării de PAL şi-o viaţa în care şi-au făcut treaba, mergând cătinel înainte, pe-o linie punctată. Ce înseamnă într-un oraş ca Iaşul regularizarea la sfârşitul iernii? E ca ciuma din Evul mediu, toţi închid uşile, şi le bat în cuie şi stau pitiţi doar în cămăşi, poate nu-i prinde moartea. Am ajuns să scriu ca Ramona Ursu, care o dată la două zile îşi dă ochii peste cap şi face o incantaţie de intră toţi în transă şi plâng ca nişte copii. Dar ce faci cu regularizarea?
Astă-vară, după opt ani, mă vizitează văru-meu, de la Oxford. Ne-am adunat toţi sub nucul sădit de taică-meu, am încăput. Ne pupăm, ne îmbrăţişăm şi primul lucru care-mi zice: „Sunt consternat, voi aici sunteţi eroi, am rămas crucit de cum puteţi trăi cu 400 de euro. I-am plătit lui maică-mea gazul şi lumina, i-am umplut căruciorul la Kaufland şi m-a costat exact cât în Anglia. Am acasă 4 camere, 4 laptopuri, 4 televizoare, nu facem economie şi plătesc 130 de lire. Aici tot cam atât e. Vă întreb: cum rezistaţi?”.
De vină e convergența. Mai plătim un pic, 29 de zile pe lună nu ieşim din casă pentru că n-avem ce cheltui, ne chircim în noi înşine, spunându-ne cât de proşti, cât de rataţi, cât de laşi suntem, închidem ochii şi aşteptăm zorile. Se face dimineaţă, ne trece, ne amintim că bulgarii au ieşit în stradă împotriva facturilor la curent şi n-au rezolvat nimic şi apoi ne îmbătăm într-o după-amiază şi ne spunem: „În ţara mea eu mă simt cel mai bine”.