Dacă ne uităm la orice hartă obişnuită din ziua de azi, tragem concluzia că America de Nord e mai mare decât Africa, Alaska e mai mare decât Mexicul, iar China e mai mică decât Groenlanda. Nimic mai fals. Cum se explică aceste „minciuni”?
În realitate, China e de patru ori mai mare decât Groenlanda, Africa e de trei ori mai mare decât America de Nord, iar Mexicul e mai mare decât Alaska.
Distorsiunarea dimensiunilor se datorează aşa-numitei proiecţii Mercator, modul de transpunere a caracteristicilor lumii reale pe hârtie, folosit la realizarea hărţilor; proiecţia Mercator, inventată în 1596 pentru a-i ajuta pe navigatori să se orienteze în călătoriile lor, este şi azi utilizată, dar, deşi redă corect forma întinderilor de uscat, distorsionează dimensiunile unora în raport cu altele.
Am fi tentaţi să credem că în ziua de azi, odată cu progresul tehnologiei imaginilor din satelit şi cu apariţia unor instrumente precum Google Maps, viziunea noastră despre geografia lumii s-a îmbunătăţit.
Nu neapărat, explică James Wan, senior editor al publicaţiei Think Africa Press.
Cea mai mare problemă este aceea că e imposibil să redăm realitatea unei lumi sferice pe o hartă plană – o dificultate cu care cartografii se luptă de secole.
De-a lungul timpului, au fost propuse numeroase modele – hărţi în formă de inimă, proiecţii conice ş. a. – dar, în cele din urmă, s-a impus proiecţia inventată de Gerardus Mercator, folosită şi în ziua de azi.
Problema ei este că, deşi redă corect forma continentelor, şi a insulelor, face să pară mai mari porţiunile de uscat din emisfera nordică. De pildă, pe o asemenea hartă, America de Nord pare cel puţin la fel de mare ca Africa. În realitate, explică James Wan, America de Nord „ar încăpea” toată în Africa şi încă ar mai rămâne loc pentru India, Argentina, Tunisia şi alte câteva ţări mai mici.
Iată mai jos o imagine care arată cât de mare este, de fapt, Africa.
Iar Groenlanda, care în proiecţia Mercator arată cam de aceeaşi dimensiune cu Africa, de fapt are o suprafaţă doar numai 1/14 din cea a Africii.
De asemenea, în hărţile întocmite în proiecţia Mercator, ţările scandinave par a ocupa împreună o suprafaţă mai mare decât cea a Indiei, când, de fapt, India e de trei ori mai mare decât toate ţările scandinave la un loc.
Raporturile corecte de mărime se pot vedea în hărţi întocmite cu ajutorul unui alt tip de proiecţie, numită proiecţia Gall-Peters (imaginea de mai jos). Dar nici aceasta nu e perfectă; redă corect raporturile de mărime, dar distorsionează forma întinderilor de uscat.
Diversitatea hărţilor create de-a lungul vremii reflectă istoria lumii; în unele dintre ele, aspectul ideologic este foarte evident, adesea autorii lor arătăndu-şi părtinirea prin felul în care exagerau mărimea propriei ţări în raport cu ţinuturile din jur.
Unul dintre cele mai importante progrese în domeniul cartografiei este proiectul Google Earth, lansat în 2005, care pune la îndemâna utilizatorilor hărţi ale celei mai mari părţi a lumii, deşi gradul de precizie cu care sunt tratate regiunile nu este egal, unele regiuni slab populate nefiind luate în considerare.
Reprezentanţii Google Maps susţin că încercarea lor continuă de a realiza harta perfectă este o călătorie care nu se sfârşeşte niciodată.
Jerry Brotton, specialist în istoria cartografiei şi autor al cărţii A History of the World in Twelve Maps (O istorie a lumii în 12 hărţi), consideră însă orice hartă reflectă vremurile şi locul în care a fost realizată şi slujeşte unui anumit scop.
„Nicio hartă a lumii nu este şi nu poate fi o reprezentare perfect clară şi definitivă a subiectului, care să ofere o viziune nealterată de nimic asupra lumii. Fiecare hartă reprezintă o negociere continuă între cei ce au întocmit-o şi cei ce o folosesc, în funcţie de felul în care se schimbă modul lor de a înţelege lumea.”
(Sursa: descopera.ro)
