Marți, 20 mai 2014, se împlinesc 100 de ani de la naşterea liderului ţărănist, Corneliu Coposu, politicianul care a jucat un rol esenţial în restabilirea pluralismului în România, după prăbuşirea dictaturii comuniste. Secretar personal al lui Iuliu Maniu şi şef al tineretului ţărănist, Corneliu Coposu a fost unul din primii deținuți politici ai regimului comunist, iar din 1990 a devenit liderul opoziţiei faţă de noul regim, condus de Ion Iliescu.
Când Corneliu Coposu a contestat prezenţa lui Ion Iliescu la conducerea ţării după ce Frontul Salvării Naţionale se transformase în partid politic, puţini români ştiau cine este cu adevărat liderul ţărănist.
„Cel puţin pe perioada campaniei electorale, Frontul să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri pentru că nu poţi să fii în acelaţi timp şi guvernant şi legiferator şi concurent în campania electorală”, spunea Corneliu Coposu, într-un interviu din 23 ianuarie 1990.
„Nu respingem nici un fel de sugestii, dar ne puneţi sula în coastă dom’ne cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat”, spunea Ion Iliescu, pe atunci președinte FSN.
„Suntem în dialog cu domnul Iliescu. Trebuie să găsim ascultare la revendicările noastre”, spunea Corneliu Coposu la manifestatia din 28 ianuarie 1990.
Treptat însă românii au început să înţeleagă cine a preluat puterea în România după 1989 şi pentru ce, după cum relevă discuţia din 13 iunie 90 dintre ministrul de interne, Mihai Chiţac şi generalul Diamandescu, şeful Poliţiei.
Corneliu Diamandi: Două atacuri succesive, aruncă cu pietre, ne mutilăm aparatul şi un autobuz e distrus, ăsta a fost sprijinul dat azi-dimineaţă până acuma.
Mihai Chiţac: Şi să ştiţi că nu mai vine. La 23 august (uzina – n.r) a zis că sindicatele nu au fost de acord să trimită.
Corneliu Diamandi: Vă rog să îl informaţi pe domnul preşedinte că dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înţelegerea, vă rog să informaţi.
Deşi partidele istorice au pierdut şi alegerile din 1992, pluralismul începuse să devină şi în România, o realitate.
La înmormântarea lui Corneliu Coposu, în noiembrie 1995, Piaţa Universităţii şi centrul Bucureştiului au fost asaltate de peste un milion de persoane şi chiar şi cei mai îndârjiţi adversari politici au avut vorbe de preţuire. Cu toţii având în minte verticalitatea extraordinară a acestui ardelean din Bobota, în Sălaj.
Absolvent de Drept şi şef al Tineretului Naţional Ţărănist din 1935, a învăţat politica şi regulile democraţiei de la Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal 10 ani, până la arestarea lor de comunişti, în 1947 în dosare separate. Corneliu Coposu înfruntase deja închisoarea politică, în 1937, când fusese întemniţat vreme de trei luni şi o zi după ce îl criticase pe Carol al II-lea, şi a doua oară pentru scurt timp după marea manifestaţie anti-comunistă pentru Regele Mihai de la 8 noiembrie 1945. A treia întemniţare, începută la 14 iulie 47, în plină ocupaţie sovietică, avea să se dovedească infinit mai dură:
„El a fost arestat la Bucureşti, a fost deţinut o vreme în arestul MAI-ului de aici, mai apoi a fost dus la Jilava, după aia a fost mutat la Piteşti, după a ajuns la Craiova, apoi din nou la Bucureşti şi ţinut la Craiova la sfârşitul anilor 40, apoi din anii 50 a fost internat şi a început migrarea în diversele unităţi de muncă din Bărăgan, Medgidia şi în zona Canalului. Din 1954 se produce întoarcerea lui la Bucureşti, Jilava, la sediul MAI, unde a fost anchetat, a fost şi la Văcăreşti, a fost trimis la Gherla, apoi la Râmnicu Sărat de unde s-a eliberat condiţionat”, povestește Virgil Țărău.
Vreme de 17 ani, cât a durat acest drum al chinurilor, familia a ştiut de puţine ori unde se află. Din 1955 până în 1962, când a ajuns în domiciul forţat în Bărăgan, nu au primit nicio veste.
„Am intrat la doctor: De unde vii, domnule? Și el a început să râdă și a zis: Din pușcărie. Cât ai stat? 15 ani. Doamnă, zice, este într-un hal de anemie fără de hal, edemul foamei gradul ultim, fiți atentă ce îi dați de mâncare, cu foarte multă grijă”, a povestit Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu, la Kilometrul 0.
Dar confruntarea lui Corneliu Coposu cu regimul comunist a continuat. Rezistenţa sa ieşită din comun în închisoare şi forţa extraordinară de a-i mobiliza pe ceilalţi l-au aşezat treptat în fruntea vechilor săi colegi de partid, dar şi în atenţia Securităţii. În anii 70, a fost anchetat din nou, vreme de patru ani, şi cu greu a izbutit să îşi păstreze serviciul de tehnician la o întreprindere de construcţii din Bucureşti.
Soţia sa, Arlette, a pierit la puţin timp după ce a fost eliberată din închisoare, în 1965. A fost arestată în aşa-zisul proces al spionilor de la Legaţia Franceză, unde lucrase.
Revoluţia din 1989 l-a prins pe Corneliu Coposu aşteptând. Ştia că regimul comunist de la Bucureşti se va prăbuşi aşa cum se prăbuşise şi în ţările din jur, iar Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat era pregătit să reintre în viaţa politică. Dar când Corneliu Coposu a venit la televiziune în zilele Revoluţiei ca să facă anunţul a fost împiedicat să se adreseze naţiunii aşa cum făceau viitorii politicieni din FSN.
„Suferinţele au trecut, totul e ca viitorul să asigure ceva bine pentru ţară. Restul nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii câţiva bieţi ani de puşcărie contează mai puţin…”, spunea Corneliu Coposu, după 1989.
Coincidență sau nu, în urmă cu 24 de ani, tot de 20 mai, au avut loc primele alegeri libere de după Revoluție.
(Sursa: digi24.ro)
