Prosperitatea relativă şi nivelul mai ridicat de educaţie nu generează automat conduite democratice, ba, uneori, dimpotrivă, stimulează intoleranţa, scrie Deutsche Welle.
Disputa recentă pe tema educaţiei religioase în şcolile publice a adus la iveală o serie de argumente-standard, preluate ca atare din experiența societăţilor occidentale. S-a spus, bunăoară, cu destulă insistenţă, că ambianţa creştin-ortodoxă cultivată în şcoală îi face pe oameni mai intoleranţi faţă de minorităţile sociale de tot felul.
Cu toate acestea, realitatea socială românească nu confirmă deloc aceste afirmaţii. Am putea spune că lucrurile stau exact invers. Un studiu sociologic realizat cu minuţie cu câţiva ani în urmă de Fundaţia Soros – şi care nu a fost dezbătut pe măsura importanţei sale – pune în lumină o situaţie paradoxală: ateii din România, declaraţi ca atare, sunt mai intoleranţi faţă de minorităţile religioase şi etnice decât media populaţiei româneşti. Aşadar, dacă ar fi să căutăm epicentrul intoleranţei şi violenţei, nu l-am găsi printre cei care frecventează biserica, ci, mai curând, printre cei care o refuză în mod manifest.
Coordonatorul echipei de sociologi care a realizat cercetarea, Ovidiu Voicu, îşi declară el însuşi surprinderea. Obişnuit, din studiile occidentale, să creadă că ateii se plasează la stânga şi că profesează ideile de avangardă ale toleranţei sociale, el observă cu mare surprindere că, în România, până şi ateii sunt altfel. Aici, cei care se declară atei sau agnostici (asimilarea aceasta este, totuşi, problematică) au, într-o mai mare măsură decât ceilalţi, atitudini ostile faţă de romi, unguri sau evrei. Numai faţă de homosexuali apare o îngăduinţă mai largă. Aşadar, cei care, trimiţând la experienţa islamului radicalizat din alte părţi ale lumii sau la trecutul românesc legionar, au afirmat că educaţia religioasă riscă să devină incubatorul extremismelor s-au înşelat.
Dar cine sunt ”ateii” în imaginea produsă de cercetarea Fundaţiei Soros? Sub raport statistic, ateii sunt foarte tineri, cu studii superioare, locuind în mediul urban şi având venituri peste medie. Iar ca preferinţe economice ei se plasează, fără dubii, la dreapta. Nici ca preferinţe politice ateii nu sunt deloc asemănători cu omologii lor din societăţile vestice, căci aici ei nu au nicio simpatie faţă de ecologişti, secularişti sau Remus Cernea (exponentul lor cel mai proeminent), preferând un soi de apolitism individualist.
Nu ar trebui să ne grăbim cu concluziile, dar este totuşi de reţinut că de prea multe ori se fac judecăţi despre societatatea românească utilizând presupoziţii neverificate. În multe privinţe ea rămâne o mare necunoscută pentru românii înşişi, care, în loc să purceadă la studierea ei sistematică, preferă cel mai adesea să proiecteze asupra ei modele preluate de-a gata.
Politica însăşi bâjbâie pe întuneric şi se miră de insuccesele sale. Pe teren românesc, atât seculariştii progresişti cât şi creştin-democraţii conservatori au motive să-şi facă reproşuri, căci au eşuat deopotrivă. Afilierea mecanică la grupurile politice europene nu s-a dovedit câtuşi de puţin de ajutor. După 10 ani de guvernare a aşa-numitei drepte conservatoare din România (afiliate la PPE), alegătorii au basculat masiv la stânga. Ar fi neserios şi steril să punem aceste evoluţii pe seama propagandei anumitor posturi de televiziune. Mult mai folositor ar fi să să reflectăm mai mult asupra sărăciei ca subiect politic şi asupra raporturilor dintre grupurile sociale.
Am văzut de asemenea că prosperitatea relativă şi nivelul mai ridicat de educaţie nu generează automat conduite democratice, ba uneori, dimpotrivă, stimulează intoleranţa. Asupra acestui aspect nu s-a insistat îndeajuns. Este cu totul ironic, dacă ne amintim că unii militanţi ai ”dreptei conservatoare” afirmau că oamenii tineri şi independenţi, oamenii ”puternici”, reprezintă principala lor ţintă electorală. Este clar că politicienii acţionează dezinvolt într-un mare deficit de cunoaştere, punând apoi eşecurile proprii pe seama relei credinţe a unora sau altora.
Studiul evocat mai sus nu ne permite să tragem multe concluzii. Am putea totuşi presupune că ”ateismul” unor tineri siguri pe ei înşişi nu este nici el o trăsătură consistentă, una de natură să genereze conduite uniforme pe termen lung, şi că este, probabil, doar o reacţie polemică faţă de comunitarismul societăţii româneşti. De vreme ce Dumnezeu este apanajul comunităţilor temătoare, prizoniere ale propriei sărăcii şi inhibiţii, tinerii, desprinşi de grupul de origine şi dobândind mai multă siguranţă de sine, au tins să refuze şi valorile centrale ale grupului, definindu-se ca atei.
Dar, aşa cum am văzut, ”ateii” nu rezonează deloc la preocupările ateilor vestici, care caută să tragă toate consecinţele din contestarea autorităţii tradiţionale. Ei par mai curând o ”elită” egoistă, care se defineşte pe sine prin dispreţ şi indiferenţă faţă de ceilalţi. Ateii din România par un subprodus al tranziţiei româneşti la economia de piaţă.
Am putea spune, în concluzie, doar câteva lucruri: 1. educaţia religioasă nu pare să fie sursa răului în societatea românească; 2. reuşita economică, ea singură, nu asigură un comportament democratic; 3. liberalismul despuiat de valori morale produce o societate brutală.
(Sursa: dw.de)
