REPORTAJ Gândul la Tomeşti – Iaşi, locul din România unde femeile se întorc doar ca să divorţeze. Primar: „Merg la muncă în Italia, alt standard, bărbaţi mai elevaţi. E imposibil să se readapteze”.
La prima vedere, comuna Tomeşti, o suburbie a Iaşiului, pare împăcată cu ea însăşi. Oamenii sunt veseli şi primitori, te privesc deschis, şi te descos cât ai zice peşte. „Da’, aţi venit cu o problemă sau…”, mă interoghează imediat primul tomeştean pe care-l întrebasem încotro e primăria. „Cu o problemă – zic. Am auzit că bateţi recordul la divorţuri. Aşa-i?”. Bărbatul mă priveşte fix, o clipă surprins. Desenează apoi, mai mult cu buza de jos, o schiţă de zâmbet, îşi apropie faţa de parbriz şi zice cu tendinţă: „Da’, matale ai venit să ni le-numeri?!”.
„Peste o sută de dosare au fost soluţionate de la începutul anului, cam 50 mai sunt în lucru, luna asta am deschis alte cinci-şase, şi se pare că mai urmează”, îmi spune doamna Însurăţelu, de la „Asistenţă Socială” – pe care unii au numit-o, deja, cu umor, „Doamna Divorţelu” -, invitată, ca şi mine, în biroul larg şi împodobit cu trofee sportive al primarului din Tomeşti – Ştefan Timofte, fost luptător profesionist şi instructor de arte marţiale.
Fenomenul „Divorţ la foc automat” are potenţialul lui de umor involuntar. Tocmai urmaşii direcţi ai aprigului şi iubăreţului Ştefan să aibă parte de aşa necaz?! Ori poate chiar vâna şi sângele aprins să le provoace neplăceri?
„Nu! Nu cred. Or mai fi fost discuţii, certuri, dar scandaluri mari cu bătăi, cu astea, n-au fost – îmi spune primarul. Când se-ntorc femeile de pe unde sunt ele plecate, în special ca să divorţeze, se prezintă la Starea Civilă sau la Notariat, odată cu omul lor. Civilizat fără ceartă, fără jigniri. Asta e! Decât s-o ţii cu forţa, să ajungi la alte nenorociri, mai bine o laşi în lumea ei. Într-un fel, poţi pricepe situaţia – sărăcia a devenit greu de suportat. Acolo unde merg doamnele la muncă – majoritatea în Italia -, trăiesc în anumite condiţii, la alt standard. Pe urmă, şi bărbaţii locului sunt mai elevaţi, mai spălaţi, mai parfumaţi. Au maşini, au bani… Iar femeile fac diferenţa cu ce au acasă. Devine aproape imposibil să se readapteze” consideră primarul.
În principiu, Greta Însurăţelu e de acord până la un punct cu analiza edilului. „Atunci când sunt copii la mijloc, e altceva. Acolo apar marile probleme. Copilul nu înţelege de ce mama lui nu vrea să-l mai vadă, să-i mai vorbească. Creşte chinuit, închis, deformat. Şi, vedeţi şi dumneavoastră ce tragedii îngrozitoare au apărut din cauza asta. Copilul nu mai suportă singurătatea şi lipsa de afecţiune. Taţii, cei mai mulţi, nu prea au răbdarea şi diplomaţia necesare pentru a-l face pe copil să se deschidă, să comunice. Aici începe răul”.
Ştefan Timofte îmi spune că, din acest punct de vedere, primăria face tot ce-i stă în putinţă pentru copii. „Luna aceasta am inaugurat, în cartierul de blocuri, o grădiniţă excepţională, spun eu, cu 200 de locuri. Încercăm să supraveghem şi să monitorizăm atent situaţia tuturor copiilor cu probleme. Am înfiinţat, pentru asta, un centru unde 25 de copii cu porobleme primesc o masă caldă, pe zi. Tot acolo îi pregătim pentru şcoală şi, de ce nu, pentru viaţă” mai spune primarul.
Copii uitaţi
Peste 30 de copii, de diferite vârste, îşi trăiesc dramele în Tomeşti. „Mulţi stau cu bătrânii, cu părinţii soţului căruia i s-au încredinţat copiii, în alte cazuri, cu bunicii din partea mamei. Taţii muncesc cu ziua, unde găsesc, până târziu, în noapte. Sunt obosiţi, îşi mai îneacă amarul. Greu să creezi o comunicare în astfel de condiţii…” îmi spune Greta Însurăţelu, în timp ce ne îndreptăm spre cartierul de blocuri, la un caz social.
Dintre toţi copiii comunei cu record de mame plecate, fără întoarcere, în UE, cel mult şase-şapte au trăit „şansa” acceptării în noile familii. „Foarte puţin. Mai sunt unii, puţini şi ei, care merg în Italia, doar în perioada vacanţelor. Se întorc şi mai trişti, şi mai debusolaţi”.
Condiţii care fac diferenţa
Cartierul de blocuri al comunei Tomeşti este cât un rezidenţial mărişor dintr-un oraş de provincie. Iar dacă imobilele, în general, nu arată nici mai bine, nici mai rău decât suratele lor din ţară – ba, chiar mai bine decât unele din Iaşi -, intrarea blocului pe care îl căutăm apare sinistră: tablă sudată pe conturul uşilor, vopsite rău, acoperite în parte cu plasă deşirată. O intrare de buncăr, pe o casă a scării înghiţită de beznă. Ne facem lumină cu telefoanele, cât urcăm două etaje. Greşim uşa, apoi încercăm din nou. Insistăm în zadar. Nici tatăl şi nici copiii nu-s acasă.
Întoarcerea la lumină seamănă, probabil, pe alte coordonate, cu drumul parcurs de femeia care nu mai vrea în România: de la beznă, la decenţă. „Greu să te readaptezi”, spunea primarului…
„Comuna Anelor”
Greta Însurăţelu dă un telefon şi plecăm spre satul Chicerea – la un alt caz. Lăsăm în urmă blocurile, traversăm Tomeştiul, trecem, din nou prin faţa primăriei – o clădire cât se poate de prezentabilă –, apoi printre case solide, arătoase, viu colorate.
„Doamnele plecate au pus umărul?!” o întreb pe doamna Greta. „În unele cazuri, da. După plecare, un an-doi, au mai trimis câte ceva acasă. Apoi, tot mai puţin. În general, ăsta fusese planul: femeile plecau la muncă, trimiteau bani, bărbaţii ridicau case, mai puneau ceva de-o parte, pentru copii, şi le aşt
eptau pe femei ca s-o ia de la capăt. Numai că, după cum vedeţi, socoteala de acasă continuă să fie alta decât cea din târg”.
„A venit, dar nu-i pasă de copil”
La Chicerea, Cristi Butnaru, mama sa – care îngrijeşte de copil – şi fetiţa lui de şase ani, Denisa, ne aşteaptau în poartă. Dincolo de gard, în curtea pierdută printre dealuri, o casă relativ nouă, neterminată, ceva acareturi, nelipsitul „câine rău”, mic şi vocal, o bicicletă abandonată, o movilă de nisip.
„Ne-am căsătorit în 2007”, îşi începe Cristi povestea vieţii lui, la zi, pe care avea s-o termine în numai câteva cuvinte. „Atunci, lucram eu şi ea stătea acasă. Într-o zi, firma a dat faliment şi am intrat în şomaj. Un timp, am muncit amândoi, cu ziua. Pe urmă, în 2009, ea a plecat în Italia. După două luni s-a întors, mi-a spus că o să fie bine, şi a plecat iar”.
O perioadă scurtă, femeia a trimis bani, iar el a turnat temelia casei.
„După un an, când s-a-ntors iar în ţară, n-a mai dat pe la noi. S-a dus direct la maică-sa, la Goruni. Mi-a zis doar că şi-a găsit pe altcineva. Pe urmă a plecat iar. Trei ani de zile n-a văzut fata. Anul trecut, ne-am pomenit cu ea, în noiembrie. A băgat divorţ şi, anul ăsta, în februarie, am terminat”.
Omul povesteşte aproape mecanic. Nu are inflexiuni, nu mai are sentimente. E doar abătut din pricina copilului. „Acuma, trebuie să-i dau şi ei fata în vacanţa de vară, o lună, două week end-uri pe lună, şi o săptămână în vacanţa de iarnă. Pensie alimentară nu-mi dă – a trimis doar două milioane, acum două luni. Am sunat-o la telefon şi i-am dat să vorbească cu fata; dar de vorbit n-a prea vorbit. Pur şi simplu n-o interesează!” povesteşte Cristian Butnaru.
Aflu că femeia mai are alţi doi copii, lăsaţi în grija mamei, la Goruni, un sat vecin.
„Acuma, l-a adus pe italian în ţară, şi-au cumpărat casă la Vlădeni, au botezat copilul unor prieteni, trăiesc bine-mersi, dar la fată n-a venit măcar o dată, să vadă ce mai face”, spune omul, tot fără supărare; doar ca o constatare străină de viaţa lui.
Aproape de noi, Denisa se plimbă cu bicicletă veche. O întreb dacă nu-i este dor de mami. „Mama m-a lăsat singură”, spune copilul, „constatând”, şi el, situaţia ca pe un dat. „Tata şi bunica m-au dus la şcoală. Mama nu mi-a spus nici măcar la mulţi ani de ziua mea…”.
Un caz întors pe dos
La plecare, după ce am condus-o la primărie pe Greta Însurăţelu şi am apucat-o în jos, spre Huşi, îmi atrage atenţia o doamnă brunetă, îmbrăcată într-un sacou roşu. Are mâna bandajată şi merge periculos, pe marginea drumului. Opresc şi o întreb dacă are vreo problemă. O clipă mă priveşte nedumerită, apoi zâmbeşte. „Nu, nicio problemă!”. Profit de ocazie şi mă interesez dacă ştie că Tomeştiul, localitatea în care trăieşte, e prima pe judeţ – poate în ţară – la divorţuri. „Nu ştiu, dar e normal”, îmi spune privindu-mă trist. „De ce?!”, întreb iar, curios. „Pentru că femeia e prima care a muşcat din mărul păcatului. E cazul meu!”, spune sec. „Aţi fost în Italia?”. „Am fost!”. „Şi când v-aţi întors, aţi intentat divorţ? Aţi găsit, acolo, pe altcineva?”. Mă priveşte la fel de fix dar şi cu o undă vagă de dispreţ. „El a găsit, soţul meu! Când m-am întors, după trei luni, am constatat că o altă femeie îl acaparase definitiv. Înţelegeţi?!”. „Femeia care a muşcat din măr?!”. „Aceea!”. „Şi, aţi divorţat?!”. „Nici eu, nici ea…”.
Apoi, se întoarce şi pleacă mai departe.
(Sursa: gandul.info)
