O căsuţă simplă cu acoperiş din paie, veche de circa două secole, din localitatea sălăjeana Răstoci, a devenit atracţie turistică peste noapte.
Sufletul căsuţei – în care electricitatea, gazul sau apă nu au avut curajul să pătrundă – este menţinut încă viu de o bătrână cu o vitalitate şi un optimism greu de imaginat pentru o persoană ce duce pe picioare aproape nouă decenii de existenţă.
Pentru a ajunge de la Zalău la Răstoci, primul punct de reper este micuţul oraş Jibou, mai cunoscut astăzi pentru frumoasă să grădina botanică şi Castelul Wesselenyi decât că importantul nod feroviar din perioada în care CFR nu avea intenţii de privatizare.
Într-o însorită zi de mijloc de mai, privirea călătorului este atrasă, după ce treci de Jibou, Var şi Surduc, de creşte muntoase ce curg, împreună cu şoseaua, pe celălalt mal al răului Somes. Arborii de un verde crud şi gresiile de Clit sunt doar o parte a rezervaţiei peisagistice Stanii Clitului. Nu departe de şosea, în aceeaşi zonă, bine ascunsă de privirile neiniţiaţilor, este peştera de la Cuciulat, celebră pentru căluţul rupestru pictat aici în urmă cu mai bine de 10.000 de ani.
Satul Răstoci nu se lăsa nici el mult aşteptat, însă în goana maşinii o clipă de neatenţie te poate face să treci nepăsător pe lângă o căsuţă desprinsă parcă din poveşti. Imediat după o curbă strasa, la câţiva metri de şosea, înconjurată de arbori cu coroane bogate, se afla o casă mică, ce respiră frumuseţe, linişte şi simplitate. Are doar o încăpere cu două ferestruici şi o tindă, cu un acoperiş tradiţional de paie. În prag sta tanti Iulica, o figură caldă şi zâmbitoare, ascunzând sub o năframă înflorată aproape nouă decenii de viaţă patriarhală. E mereu bucuroasă de oaspeţi, fie că ei vin din Austria, Germania, de peste ocean sau doar de la câţiva kilometri depărtare. Nu de puţine ori, trecătorii fac un scurt popas pentru a fotografia bijuteria arhitecturală şi, poate, pentru a schimba câteva vorbe cu gazdă primitoare.
“Eu cred că nu este zi (zi – n.r.) să nu oprească maşini să o fotografieze. Anul trecut, într-o duminică, am avut din Austria 20 de studenţi care au vrut toţi să se pozeze cu mine. De multe ori zac: asta-i vila me\’. Degeaba, că oriunde ar fi o casă sau o vilă, nu mere nimeni să o fotografieze. Mulţi mi-au spus că să pun taxa la intrare, dar mie-mi pare bine că mă caută cineva, nu să plătească”, povesteşte râzând tanti Iulica.
Deşi are doar două încăperi, casa construită din bârne de stejar acoperite cu lut se ţine încă bine la cele aproape două secole pe care proprietara bănuieşte că le are. Doar acoperişul de paie a trebuit înlocuit, pentru că cel vechi nu mai făcea faţă.
“Aci s-o născut tata meu. Şi tata-i din \’897 născut. Şi aci s-o născut, în casa asta. E demult casă, cred că cam de potriva bisericii (biserica de lemn din Răstoci, datată 1828 – n.r.). Încă o mai păstrez, că numa\’ amu am acoperit-o. Că m-o fo\’ plouând în casă şi am avut ceva bănuţi adunaţi şi am acoperit-o. Am pensie de 400 de lei. Ş-apoi d-acole tot am pus eu un pic acolo, un pic apoi, până s-o adunat. M-o costat 55 de milioane (lei vechi – n.r.). Până mai pot o mai grijesc, o mai păstrez”, se destăinuie bătrâna.
Un calcul simplu arată că doar reparaţia acoperişului înseamnă circa 14 pensii lunare, asta fără a mai pune la socoteală necesităţile financiare cotidiene, chiar dacă tanti Iulica sau Iuliana Câmpean – după numele din buletin – nu plăteşte facturi, pentru simplul motiv că nu are în casa nici electricitate, nici gaz şi nici măcar apă curentă. Familia Irimus, vecinii de peste drum ce o ajută uneori în treburile gospodăreşti, o admira sincer, atât pentru modul optimist de a privi viaţa, cât şi pentru spiritul ei de economisire şi modul cum întreţine casă.
“Are un pic de pensie, e destul de economicoasa, se descurcă. Şi-a făcut şi un pic de depozit bancar, să aibă pentru înmormântare. A lucrat şi în CAP, dar i-a plăcut lucrul de mână: dantelă, tricotat. Făcea pentru bani. A fost foarte economa, şi-a lucrat o bucăţică de pământ şi şi-a produs minimul necesar. E curată, e ordonată, e calculată, lucidă, stăpână pe ea”, afirma Maria Irimus.
Trecând pragul căsuţei, intri parcă într-o lume încremenită în timp, într-o lume a interioarelor ţărăneşti de acum mai bine de un secol. Câteva farfurii vechi de ceramică sunt aliniate, din loc în loc, la înălţimea privirii, pe pereţii de lut, zugrăviţi cu var alb. Alături de farfurii, icoane şi fotografii înrămate, cu familia sau cu vizitatorii ce au dorit să se imortalizeze lângă căsuţa. Într-un colţ al camerei e cuptorul, ce impresionează ca formă, chiar dacă nu mai funcţional. Pe el, câteva cutii de cafea solubilă, probabil pline cu mirodenii, sunt singura dovadă a timpului prezent. În rest, două paturi, o masă, o laviţă şi câteva scaune completează mobilierul.
Sursa: caplimpede
