Puţine animale domestice au fost şi sunt la fel de importante pentru omenire precum caii. Şi pentru români, calul a fost un animal vital, în special de-a lungul istoriei noastre. În ciuda acestui fapt, din nefericire, noi românii mai avem astăzi o singură rasă de cai despre care putem spune că este 100% autohtonă, originală şi tipică doar nouă.
Mai mult, calul huţul, căci despre el este vorba, este singura rasă de cabaline arhaică care a supravieţuit până azi pe meleagurile noastre, şi se numără cu mândrie printre cele mai vechi şi mai rare rase de cai din întreaga lume. Caii huţuli au reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre cu ajutorul şi dragostea unui mic număr de oameni inimoşi, oameni cărora le datorăm, fără doar şi poate, faptul că România are propria ei rasă de cai, unică şi incomparabilă!
Comoara din Lucina
Ţara de Sus a Moldovei, cum o numeau răzeşii în vremea lui Ştefan cel Mare, sau Bucovina, cum este cunoscută în prezent, este cu siguranţă una dintre cele mai frumoase regiuni istorice ale României de azi şi din totdeauna. Ţinut deopotrivă de poveste şi sălbatic încă, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, Bucovina adăposteşte încă numeroase comori şi minuni. Una dintre ele este fără îndoială, superbul cal huţul, singura rasă de cai autentic românească, rasă care are o vechime atât de mare încât se pierde în negura vremurilor, atribut pe baza căruia putem să afirmăm cu mândrie în faţa oricui – Caii huţuli sunt o rasă cu adevărat arhaică!
Aceastp rasă remarcabilă de cai îşi împarte numele cu una dintre cel mai misterioase şi interesante grupuri de oameni ai munţilor de la noi, huţulii – oameni mândri, originali, dârşi şi tăcuţi despre originea cărora etnologii şi istoricii nu ştiu nimic concret nici în zilele noastre. Fapt demn de reţinut, inclusiv mare nostru poet naţional, Mihai Eminescu era fascinat de huţuli, despre care credea (cu dovezi solide) că ar fi nimic altceva decât urmaşii unor triburi dace slavizate, spre deosebire de toate triburile din jurul lor care s-au romanizat parţial, dând astfel naştere românilor.
Inapoi la rasa de cai huţuli, trebuie menţionat că este o rasă atât de veche încât se trage direct din calul sălbatic european sau tarpanul, cum mai era acesta denumit, o specie preistorică de cal sălbatic, din nefericire dispărută în prezent, ultimul exemplar fiind ucis în anul 1890. Pornind de la aceste realităţi istorice, unii specialişti cred că pe monumentele ridicate de împăraţii romani Domiţian şi Traian sunt reprezentaţi cai huţuli, drept animalele de povară folosite de daco-geţi. Ca un plus pentru puritatea, rezistenţa şi robusteţea cailor huţuli, trebuie menţionat că spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, caii huţuli au fost foarte rar încrucişaţi cu cai din alte rase.
Cu toate că este o rasă foarte veche, caii aceştia au fost menţionaţi pentru prima dată în sitorie de abia în anul 1606 în lucrarea „ Hippica” a lui Dorohastajki. Ca să ajungi să-i cunoşti, trebuie să vizitezi neapărat herghelia de la Lucina, singurul nucleu şi punct de selecţie al rasei din România, precum şi cel mai important din lume. Herghelia este situată în nordul judeţului Suceava, în frumoasele Obcine ale Bucovinei, la o altitudine de circa 1200-1590 metri, la distanţa de 45 kilometri nord-vest de oraşul Câmpulung Moldovenesc şi în apropiere de comuna Moldova Suliţa. Înainte de înfiinţarea hergheliei, locurile de aici erau folosite ca păşuni alpine pentru mânjii şi caii tineri de la herghelia Rădăuţi.
Doar că la terminarea războiului, statul român a fost invitat la ultima licitaţie organizată de austrieci la Viena, de unde reprezentaţii României Mari au cumpărtat o parte din materialul de reproducţie al hergheliei Rădăuţi, printre care şi un număr de 150 de armăsari şi iepe de reproducţie proveniţi de la Lucina. A urmat apoi o perioadă de organizare a he
rgheliilor de la Rădăuşi şi Lucina, până în anul 1922, când nucleul de bază al rasei huţul era compus din 25 de iepe reproducătoare. Însă izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a dat o lovitură gravă rasei.
Pe data de 10 martie 1844, efectivul hergheliei a fost evacuat la Sâmbăta de Jos, la poalele Munţilor Făgăraş. În timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul acestei herghelii au ars toate grajdurile. Odată cu anul 1948, herghelia a fost mutată înapoi la Lucina unde s-au construit noi grajduri şi dependinţe proprii. Doi ani mai târziu, toate contrucţiile au fost terminate şi herghelia avea condiţii corespunzătoare pentru selecţie, cu grajduri igienice, drumuri pietruite, sursă proprie de electricitate şi legături telefonice.
În scopul prezervării rasei, pasionaţii din cadrul acestei herghelii au înfiinţat în anul 1994 Federaţia Internaţională a Huţulului (FIF). Până în anul 1990, herghelia Lucina a fost în administrarea Centrului Republican de Creştere şi Calificare a Cabalinelor de Rasă, după care a trecut, din punct de vedere adminstrativ la R.A. Cai de Rasă S.A. care din anul 2000 a devenit S.N. Cai de Rasă S.A.
Din toamna anului 2002 până în prezent herghelia Lucina până trece sub administraţia Direcţiei Silvice Suceava, din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva.
Mici la stat, dar mari la fapte
Rasa cailor huţuli poate că nu este la fel de zveltă şi arătoasă precum a cailor pur sânge arabi sau Akhal Teke, dar compensează din plin prin calităţi genetice de invidiat, căci este fără doar şi poate una dintre cele mai bune rase de cai de munte din lume.
Practic, aceşti cai pot munci în condiţii în care multe alte rase ar avea mari dificultăţi să se ţină pe picioare. Deşi este o rasă mică, caii huţuli având la greabăn înălţimea medie de 1, 40-1, 44 metri, principalele lor caracteristici sunt rezistenţa, forţa, robusteţea. Sunt cai vânjoşi, cai tipici de munte, motiv pentur care au fost folosiţi de diferite armate pentru transportul alimentelor, armamentului, muniţiilor sau răniţilor. Rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, căci în aceste locuri, iarna se înregistrează frecvent temperaturi mai mici ce -30 de grade Celsius.
Sunt animale crescute de mii de ani pentru munca grea de la munte. Dau randament maxim în condiţii vitrege. Muncesc în frig mai bine decât orice altă rasă, căci aufost selecţionaţi într-o regiune unde este zăpadă peste 5 luni din an şi verile sunt răcoroase şi ploioase. Românii şi huţulii i-au folosit dintodeauna la tras căruţa sau sania, precum şi la căratul buştenilor din pădure.
Mai nou, herghelia din Lucina îi foloseşte şi în activităţi de recreere şi agrement pentru turişti, căci sunt nişte cai foarte blânzi deşi au un caracter vioi şi energic. Culoarea lor variază între murg, roib, negru şi cenuşiu-gălbui. Au capete proporţional mari, urechi mici, gâturi scurte şi musculoase cu coame foarte bogate, iar picioarele sunt solide. Emană aerul unor cai străvechi care printr-o minune au supravieţuit până azi.
Hroby, Goral, Prislop, Ouşor şi Pietrosu.
Cu mulţumiri deosebite pentru realizarea acestui articol prietenului Casian Balabaşciuc din Vatra Moldoviţei şi d-lui inginer Vasile Rebenciuc din cadrul hergheliei Lucina.
