Leonardo da Vinci. Dac-am da nişte premii, noi l-am propune clar la cel mai mare geniu pe care l-a avut omenirea. Şi probabil c-ar şi câştigă primul loc.
Nu credem c-ar veni la festivitatea de premiere: “Sunt într-o pauză, revin eu!”, ne-ar spune probabil. La fel de probabil mai zicem şi că da Vinci a inventat sau măcar a PERFECŢIONAT ideea de pauză.
Păi, staţi să vedeţi. Se dă studiul de caz: Mona Lisa, celebra pictura lui da Vinci. 77 x 53 cm, nu e foarte mare, pictată pe lemn de plop, în cea mai mare pauză din istorie. Femeia care a fost imortalizata de penelul lui da Vinci şi a devenit celebră în toată lumea era nu doar un simplu model, ci chiar soţia unui negustor bogat din Florenţa, Francesco del Giocondo, potrivit unui manuscris descoperit în biblioteca universităţii germane din Heidelberg. Acesta a comandat portretul Lisei del Giocondo, iar da Vinci a început lucrul la tablou în 1503.
Mona este o prescurtare de la madonna şi înseamnă „doamnă”. De aici şi numele Mona Lisa. Sau cel puţin aşa credem. Da Vinci era un geniu în jocul minţii şi tot, absolut tot ce-a făcut are un dublu sens. Triplu sens. Un infinit de sensuri. Şi azi sunt multe opere şi moşteniri lăsate care încă nu pot fi interpretate, descifrate, citite.
Dar să revenim la Mona Lisa. Deci, 1503. Da Vinci începe să picteze femeia care avea să devină una dintre cele mai cunoscute din lume. Sute şi sute de ani mai apoi. După 4 ani în care a stat pe acest tablou, pictorul a abandonat într-o pauză şi mai lungă lucrarea. Nu vă gândiţi că 4 ani a stat numai pe Mona Lisa. Da Vinci era cunoscut pentru pauzele dese pe care şi le lua. Începea o mie de lucruri în acelaşi timp şi avea nevoie de o mie de pauze în aceleaşi timp. Îi fugeau gândurile, îşi notă ideile, lua o pauză şi se mută la următoarea pagină. Altă gânduri, alte idei, alte pauze.
A reînceput să lucreze la tablou după mutarea în Franţa şi a terminat capodopera cu puţin înainte de moartea sa, în 1519.
Deşi a fost o lucrare la comandă, pe care Dă Vinci nu doar că nu s-a grăbit să termine cu ea, dar şi-a luat şi pauză după pauză, artistul nu s-a putut despărţi de opera lui. Făcuse o obsesie. E greşit, de fapt, să numeşti sec şi peiorativ “obsesie” o creaţie a ta. În Mona Lisa găsim penelul, nebunia, geniul, îl găsim pe Leonardo da Vinci. Probabil că şi el s-a regăsit în acest tablou. Se spune că, de fapt, nici nu a fost terminat pe bune. C-ar mai fi avut de lucru la el. Deci, da, cum ziceam, după chipul şi asemănarea lui da Vinci. N-a mai putut să renunţe la el.
Locurile în care Mona Lisa şi-a dat “check-in” în istorie:
Regele Franţei, Francisc I, i-a cerut să-i vândă portretul însă artistul a refuzat. Legenda spune că, după moartea lui da Vinci, tabloul i-ar fi rămas lui Salai, slujitorul lui Leonardo. Şi după decesul acestuia din 1524, surorilor acestuia. Siiiiii de la acestea, Mona Lisa a fost cumpărată de către Francesco Melzi, care era chiar ultimul dintre elevii lui Leonardo. Acesta duce tabloul în Franţa. La regele Francisc I, care l-a şi dorit de la început. În Franţa i se spune “Giconda” mai des decât Mona Lisa. Din anul 1625, când se afla la Fontainebleau unde, un anume Cassiano dal Pozzo, făcând un inventar al picturilor casei regale va numi acest portret Gioconda. După Revoluţia Franceză, capodopera lui da Vinci ajunge la Luvru. De undeeeee, Napoleon Bonaparte îl ia pentru propriul dormitor, la Palatul Tuileries. Din 1804, revine la Luvru, unde se afla şi astăzi. Dar staţi, c-a mai fost o pauză. Era normal, v-am zis că e după chipul şi asemănarea lui da Vinci.
În 1911, tabloul a fost furat de la Luvru, exact, furat, dar a fost recuperat doi ani mai târziu. Şi staaati, că mai e. În timpul celui de-al doilea război mondial, a rătăcit din adăpost în adăpost, ajungând în cele din urmă în Castelul Saint-Cere. În 1945, Mona Lisa se întoarce din nou la Paris. Acolo e şi azi. Fără pauză. Doar de sărbătorile legale.
Zâmbet de Mona Lisa:
Dincolo de toate codurile, legendele, interpretările, zâmbetul Mona Lisei este cel mai important element al tabloului. Interpretat şi reinterpretat în fel şi chip. În italiană veche, “giocondo” însemna „fericire”. Dar pentru da Vinci nimic nu era simplu. Se spune despre zâmbetul acesta că este o fericire reinterpretată în stilul artistului. Că este inocent, dar şi ispititor. De copil, dar şi de femeie. Senzual, dar şi nevinovat. Că este aşa cum vrea să-l vadă fiecare dintre noi, de fapt.
În 2005, un grup de cercetători a făcut un experiment cu oameni care au văzut tabloul pentru prima oară, fără să îi ştie povestea, ce reprezintă. Care au fost concluziile? Mona Lisa a transmis următoarele 🙂
• 83% fericire
• 9% dispreţ
• 6% frică
• 2% mânie
Noi credem că zâmbetul înseamnă în primul rând pauză. Pauză de la fericire, nervi, frică, lumea asta pe repede înainte. Aşa cum ne-a învăţat da Vinci, care a avut curaj să refuze regi şi zile de muncă, să refuze bani şi poziţii, ca să îşi ia pauză. La naiba, se prea poate că da Vinci să fi inventat şi “Trăieşte clipa”. Ca de perfecţionat, sigur el a perfecţionat-o. Şi clipa, şi pauză.
Sursa: stirileprotv
