Justiţia română are o nouă ocazie de a dovedi că asupra ei nu mai planează umbra fostei Securităţi şi că a devenit cu adevărat independentă, scrie Deutshe Welle.
Constrânse de CEDO, autorităţile judiciare de la Bucureşti au redeschis dosarul mineriadei din iunie 1990. (v. Cauza Mocanu şi ceilalţi contra României). Pe lista acuzaţilor se aflau Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Atanase Stănculescu, Vasile Dobrinoiu, Corneliu Diamandescu, Petre Peter şi Emil (Cico) Dumitrescu, care beneficiaseră de împlinirea termenelor de prescriere. Marţi, 10 februarie, Înalta Curte e chemată să valideze acţiunea Parchetului.
Câtă vreme Ion Iliescu se afla la putere, anchetarea Mineriadei fusese de neimaginat, căci versiunea oficială culpabilizase victimele şi îi elogiase pe agresori. Iar după încheierea celui de-al doilea mandat, procurorii, despre care putem presupune că au conservat o parte din vechile dependenţe, au tergiversat cercetările cât au putut. Dar obiectivul lor principal nu a fost tragerea de timp, ci minimalizarea evenimentelor şi încadrarea juridică a faptelor în capitole prescriptibile. Omorul, furtul, jaful, violenţele stradale considerate separat par toate infracţiuni prescriptibile. Dar dacă sunt privite în contextul lor mai larg, ele se dezvăluie ca încălcări brutale ale drepturilor omului, (”crime împotriva umanităţii”), care nu mai beneficiază de nicio prescriere.
În presa românească a epocii s-a vorbit despre ”pogrom”. Iar într-o opinie separată, judecătorul CEDO, Pinto de Albuquerque, nemulţumit de tonul prea rezervat al Marii Camere, a calificat evenimentele din 1990 ca fiind ”o represiune sălbatică şi barbară”, în cadrul căreia ”masacrul, tortura, persecuţiile şi tratamentele inumane împotriva civililor” sunt doar părţi constitutive. Judecătorul n-a utilizat termenul ”pogrom”, dar descrierea, după cum vedem, seamănă destul de bine.
Decizia Marii Camere a CEDO a reţinut imprescriptibilitatea unor fapte cum ar fi tortura dar a pierdut, totuşi, ceva pe parcurs: minerii nu au lovit ”la întâmplare”, aşa cum se repetă des cu intenţia de a dovedi amploarea şi brutalitatea acţiunii represive, ci, de cele mai multe ori, şi-au ales ţintele. Minerii au părut să acţioneze având în minte portretul robot al ”intelectualului”, ”studentului” sau în general al tipului ”urban”, ”individualist” şi prin urmare ”subversiv” şi ”nociv” pentru consensul popular instituit în jurul FSN. Ei au acţionat selectiv, chiar dacă de multe ori şi-au greşit ţintele. Scopul explicit al intervenţiei lor era descurajarea oricărei forme de contestare a puterii instituite şi, prin urmare, au atacat nu toate clădirile „în mod indistinct”, ci locurile simbolice ale Opoziţiei, sediul PNŢCD, Universitatea sau sediul ziarului România Liberă. În această lumină responsabilitatea liderilor FSN din 1990, chiar dacă nu au premeditat fiecare detaliu, este în afară de orice îndoială.
În mod normal fostul preşedinte Ion Iliescu ar trebui să devină acuzatul principal în acest dosar, căci el a prezidat şedinţele în care s-a luat decizia reprimării manifestanţilor şi în care a fost organizată aducerea minerilor la Bucureşti. Alături de el s-ar găsi toţi oamenii cu înalte atribuţii în stat la vremea respectivă: premierul Petre Roman, generalul Mihai Chiţac, procurorul general Gheorghe Robu, generalul Victor Atase Stănculescu, generalul Corneliu Diamandescu şi alţi câţiva printre care şeful Securităţii rebotezate SRI, Virgil Măgureanu.
Rămâne de văzut cum va fi abordată ancheta. Să observăm însă că decizia CEDO pune accent pe faptele individuale care, deşi sunt considerate, de astă dată, imprescriptibile (tortura de exemplu), nu trimit obligatoriu la responsabilitatea politică cea mai înaltă. CEDO a adus un progres indiscutabil în această cauză, provocând redeschiderea dosarului, dar a părut să neglijeze imaginea de ansamblu, ceea ce va permite şi justiţiei din ţară să evite, eventual, condamnările la cel mai înalt nivel. Dacă tortura, persecuţiile şi toate acţiunile bestiale îndreptate împotriva opozanţilor sau a unor trecători oarecare nu sunt tratate, în mod consecvent, ca parte dintr-o represiune organizată de stat, ca detalii dintr-o crimă mai amplă, atuncii liderii politici vor scăpa încă o dată nepedepsiţi.
(Sursa: dw.de)
