Discursul preşedintelui Klaus Iohannis în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului a însemnat o confirmare a programului său electoral prin care anunţa reinstituirea constituţionalismului în viaţa politică, scrie Deutsche Welle.
Noul preşedinte se desparte cu limpezime de spiritul antiparlamentar care a animat administraţia Băsescu. ”Vă rog să priviţi prezenţa mea în faţa Camerelor reunite ca pe un semn de deschidere şi respect faţă de puterea legiuitoare”, a spus Iohannis, dezavuând astfel campania de discreditare a Parlamentului, pe care o instrumentase fostul preşedite.
Problema nu a fost că Traian Băsescu n-ar fi avut dreptate în unele cazuri, ci aceea că operase un transfer abuziv de la parte la întreg. Politica sa poate fi rezumată astfel: ”Dacă mulţi membri ai Parlamentului sunt corupţi sau neaveniţi înseamnă că instituţia însăşi trebuie anihlilată”. De aici a venit ideea desfiinţării Senatului, a reducerii cu orice preţ a numărului de parlamentari şi a subordonării Legislativului faţă de Guvern. Fosta administraţie în perioada ei de plenitudine (perioada guvernului Boc) a abuzat ca nimeni alta de două procedee care anihilau rolul puterii legislative: asumarea răspunderii guvernamentale şi ordonanţa de urgenţă.
Nu e de mirare că preşedintele găsise susţinere în două straturi opuse ale societăţii: stratul popular, înclinat în virtutea unei îndelungate istorii, să-şi pună speranţele în tiraniile ”bineintenţionate” şi intelectualii, în calitatea lor de grup social distinct, care au căutat mereu o înaltă protecţie. Într-o societate cu vechi înclinaţii antiintelectualiste, intelectualul s-a văzut pe sine ca exponent al unei minorităţi agresate şi s-a transformat cu uşurinţă în partizan absolut al unei puteri proteguitoare. De fapt el a încetat să funcţioneze ca ”intelectual” în sensul gândirii critice, devenind exponentul oarecare al unui grup social. Să nu-l confundăm pe omul care exprimă opinii personale într-un limbaj intelectual, care îşi apără, legitim, interesele proprii şi pe cele ale grupului din care face parte, cu intelectulalul implicat (angajat), care abordează subiectele politice de pe poziţii de gratuitate, ignorând propriile interese. Un intelectual implicat este acela care oferă dezbaterii publice conceptele care îi lipsesc şi care îi furnizează criteriile de judecată, iar nu acela care apără persoane şi funcţii.
Distincţia este importantă, căci prea adesea s-a considerat că un intelectual care formulează opinii despre o împrejurare sau alta ar trebui să se bucure de statutul ideal al intelectualului angajat. Or, nu calitatea minţii îi dă dreptul de a ocupa poziţii de superioritate, ci altitudinea poziţiei şi generozitatea privirii. Un intelectual cu o operă oricât de preţioasă poate fi părtinitor şi îngust în judecăţile sale ca oricare altul, dar un intelectual angajat nu poate nutri, prin definiţie, decât părtinirea ideii, adică discriminarea care decurge dintr-un sistem de interpretare şi nu din simpatii sau antipatii personale.
Profitând de aceste enorme confuzii şi de suprapunerea de roluri, discursul antiparlamentar a dobândit în ultimii 10 ani forţă şi prestigiu şi el continuă şi astăzi cu alibiul ficţiunii literare şi alegoriei onirice. Numărul disproporţionat de mare de parlamentari anchetaţi şi arestaţi este indiscutabil o piedică uriaşă în calea unei reabilitări a parlamentarismului. Dar preşedintele Klaus Iohannis a reuşit până acum ceea ce părea aproape neverosimil. De la investirea sa în funcţie, Parlamentul a votat, fără excepţie, toate încuviinţările cerute de anchetatori. Fără amânări şi subterfugii. Iar în discursul de luni şi-a formulat cu claritate condiţiile: ”Parteneriatul Preşedintelui cu Parlamentul răspunde nevoii de a restabili încrederea în această instituţie fundamentală a democraţiei. Dar este important ca şi acţiunile dumneavoastră, deopotrivă, să fie în acelaşi sens. Un Parlament ferm în materie de integritate, corect în raport cu cererile justiţiei, responsabil în actul de legiferare, activ în atribuţiile de control şi transparent în conduită va fi, cu siguranţă, privit altfel de cetăţeni.”
Istoria ultimilor ani ar trebui să ne fie o lecţie. Autoritarismul vechiului regim a eşuat în cele mai multe privinţe şi, dacă avem în vedere cazul emblematic al Elenei Udrea, observăm că nici chiar succesele sale (instituirea unui mecanism judiciar eficient) nu au putut fi valorificate pe deplin.
(Sursa: dw.de)
