Implicarea directă a unui stat într-o confruntare armată are efecte diverse. Unele sunt foarte uşor de ghicit, altele sunt, însă, mai greu de prevăzut. Un lucru este cert – pacea este alegerea corectă.
Acum 25 de ani, pe străzile marilor oraşe din România huruiau tancuri şi se auzeau focuri de armă. Clădirile în care se adăposteau presupuşii terorişti erau ţinta pistoalelor automate, a mitralierelor şi chiar a tunurilor, iar în confuzia momentului militarii au tras de mai multe ori împotriva propriilor camarazi. În total, au murit atunci peste 1.100 de persoane. Din fericire, totul s-a terminat în câteva zile. Nu la fel de norocoase au fost ţările din jur, unde conflictele izbucnite după 1989 au durat luni şi chiar ani întregi, iar numărul victimelor a ajuns şi la zeci de mii (chiar aproape 100.000 în Bosnia). Fosta Iugoslavie, Transnistria, Albania şi Macedonia au trecut toate prin momente grele. Iar când totul părea în sfârşit uitat, imaginile cu clădiri distruse de obuze, cu sate arzând sau cu străzi pe care nu mai trec decât tancurile au revenit, la doar câteva sute de kilometri de graniţele noastre.
Deocamdată, războiul din Ucraina este suficient de departe încât să nu ne gândim la o contaminare directă a teritoriului nostru. Până una alta, în 1999 zgomotele bombelor NATO căzând în Serbia se auzeau în oraşele româneşti de graniţă, dar la noi viaţa a continuat aproape la fel ca înainte. Totuşi, Rusia s-a dovedit imprevizibilă şi are ca scop declarat ajungerea, directă sau prin interpuşi, la gurile Dunării. Iar România este în prima linie a Alianţei Nord-Atlantice, are interese directe în Moldova şi deţine cea mai mare parte a teritoriului de la gurile Dunării, aşa că în niciun caz nu ne putem face că plouă. Ci trebuie să luăm în calcul orice scenariu.
Asta mai ales că şi foşti sau actuali lideri politici par extrem de îngrijoraţi. „Unde ne vor duce toate astea? Războiul Rece este deja declarat. Şi apoi? Nu sunt în măsură să spun cu siguranţă că Războiul Rece nu se va transforma într-un război veritabil“, spunea recent ex-preşedintele sovietic Mihai Gorbaciov. „Da, eu spun lucrurilor pe nume – acesta este un război cu Rusia. Şi aceasta este o perioadă dificilă în viaţa Uniunii Europene“, a declarat la rândul său fostul şef al Comisiei Europene Jose Manuel Barroso. Asta în timp ce preşedintele Iohannis a afirmat public că „perspectiva războiului a revenit pe continentul european, deşi s-a crezut că aparţine istoriei“. Şeful statului a mai spus că „într-o situaţie excepţională trebuie să fim pregătiţi să ne apăram ţara“.
Efecte neaşteptate
Un război în care ar fi implicată România, mai ales pe propriul teritoriu, ar fi un dezastru pentru economie. Totuşi, oricât de ciudat ar putea părea, statisticile Băncii Mondiale par să indice că impactul războaielor moderne asupra performanţelor economiilor naţionale nu este atât de catastrofal pe cât ne-am aştepta. Statisticile pot fi însă înșelătoare. Conform bazei de date a instituţiei financiare, dacă în 2003, la data izbucnirii conflictului armat, Irakul avea un venit naţional brut (VNB) pe cap de locuitor de circa 8.000 de dolari, în 2013 ajunsese la aproape 15.000 de dolari. Asta în condiţiile în care tensiunile interne erau încă departe să fi luat sfârşit. Şi în Afganistan VNB per capita a crescut pe perioada războiului, de la 860 de dolari în 2001 la 1.960 de dolari în 2013. Aproximativ la fel s-a întâmplat în Rwanda în timpul războiului civil ce a dus la moartea a peste 800.000 de persoane – VNB per capita a crescut de la 550 de dolari, cât era la momentul izbucnirii conflictului în 1990, la 670 de dolari în 1993 (când ciocnirile armate au luat sfârşit).
Croaţia este şi ea parte a aceluiaşi trend – de la 4.200 per capita în 1991, când a început războiul de secesiune, la 8.100 de dolari în 1995, când conflictul a luat sfârşit. Printre excepţii se numără exact inamicul principal al croaţilor, Serbia, care avea un VNB per capita de circa 9.000 de dolari în 1991, când a început să se implice în nenumăratul şir de conflicte militare de pe teritoriul fostei Iugoslavii, şi ajunsese la 5.200 de dolari în ultimul an de război (1999).
Trebuie spus că venitul naţional brut este un indicator utilizat pe scară largă de specialişti pentru a calcula gradul de dezvoltare şi de sănătate a unei economii. El este egal cu produsul intern brut plus veniturile obţinute din străinătate de rezidenţi (persoane fizice sau juridice) din care se scad veniturile interne obţinute de non-rezidenţi. În general, venitul naţional brut şi produsul intern brut tind să fie aproximativ egale, având în vedere că diferenţa dintre veniturile obţinute de rezidenţi din străinătate şi cele obţinute de non-rezidenţi în economia locală este de cele mai multe ori neglijabilă. Pentru o comparaţie cât mai corectă, VNB per capita este ajustat cu puterea de cumpărare.
Pacea e, totuşi, mai bună
Desigur că e departe de noi gândul de a spune că războiul are efecte economice benefice. În primul rând, creşterile de productivitate şi venituri din statisticile menţionate mai sus, deşi reale, nu sunt de cele mai multe ori naturale, ci sunt forţate. Asta pentru că în majoritatea cazurilor o naţiune aflată în război utilizează mai multe resurse şi munceşte mai mult decât în timp de pace.
Apoi, trebuie văzut şi cum evoluează economiile care au trecut printr-un război după încheierea acestuia. În unele cazuri, transformarea este radicală – dacă în 1995, când a luat sfârşit conflictul inter-etnic, în Bosnia-Herţegovina nivelul VNB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare era de 1.120 de dolari, un an mai târziu acesta ajunsese la 2.300 de dolari, iar în 1997 aproape se triplase, până la 3.160 de dolari. Zece ani după terminarea luptelor, acest inidcator era de aproape şase ori mai mare (6.420 de dolari).
Poate nu la fel de spectaculoase, dar totuşi suficient de impresionante au fost creşterile înregistrate la acelaşi capitol la un deceniu de la finalizarea războiului în alte state din regiune: un VNB per capita cu 87% mai mare în Croaţia, cu 123% mai mare în Serbia şi cu 190% mai mare în Armenia (care între 1988 şi 1994 a fost implicată într-un război cu vecinii din Azerbaidjan). Unii ar putea spune că responsabil pentru aceste creşteri fulminante a fost exact procesul de reconstrucţie după distrugerile provocate de conflictele armate. Şi, până la un punct, au dreptate. Însă, din nou, aceea este o creştere forţată, bazată eventual pe ajutoare externe, şi limitată în timp. Aşa că mai degrabă „vina“ pentru astfel de evoluţii o poartă pacea – după ani de zile în care a funcţionat în logica războiului, economia este „descătuşată“ şi lăsată să evolueze liber, iar consumatorii (cei mai mulţi ieşiţi dintr-o lungă perioadă de lipsuri şi constrângeri sau trecuţi prin experienţe care le-au schimbat felul în care îşi privesc viaţa) au tendinţa să adopte un comportament exuberant.
Miliarde aruncate în aer
Iar dacă tot a venit vorba de distrugerile materiale provocate de război, acestea sunt greu de cuantificat, însă se măsoară de obicei în miliarde chiar şi în cazul unor ciocniri locale de nu foarte lungă durată. În august 2014, de pildă, autorităţile din Gaza spuneau că recenta ofensivă israeliană le provocase daune de circa cinci miliarde de dolari, în timp ce separatiştii pro-ruşi din Ucraina vorbeau la finalul anului trecut de pagube totale de circa 10 miliarde
de dolari în zona de conflict. Asta în timp ce războiul din Bosnia ar fi provocat pierderi de 50-70 de miliarde de dolari. Iar astfel de calcule includ doar pagubele materiale înregistrate la imobile, infrastructură, vehicule, echipamente etc. şi nu şi pe cele indirecte, rezultate din rănirea sau decesul unor locuitori.
În cazul unui ipotetic război în care ar fi implicată România, am putea, aşadar, să ne aşteptăm la daune atât la nivelul clădirilor private, dar mai ales la nivelul obiectivelor strategice. Poduri rutiere şi feroviare, noduri de cale ferată şi depouri, aeroporturi, reţele de telecomunicaţii, centrale electrice şi linii de transport a energiei, fabrici de armament şi mijloce de transport, clădiri guvernamentale – acestea ar fi principalele ţinte. O pagubă totală este imposibil de estimat, însă un inamic bine pregătit şi dotat ar putea face pierderi de miliarde de euro în doar câteva zile.
Primele victime
Dincolo de acest impact direct, un conflict militar în care ne-am implica (oarecum indiferent dacă s-ar desfăşura parţial pe teritoriul nostru sau doar în imediata vecinătate) ar avea efecte imediate şi palpabile asupra economiei. În primul rând, la fel ca în cazul crizei de acum câţiva ani, primele sectoare care ar avea de suferit ar fi serviciile şi mai ales cele de care oamenii se pot dispensa uşor. Turismul, alimentaţia publică, activităţile recreative şi sportive, toate şi-ar pierde rapid din clienţi. Cu alte cuvinte, primele lovite ar fi hotelurile, restaurantele, sălile de fitness, sălile de jocuri, parcurile de distracţii şi aşa mai departe.
Transporturile, fie ele interne ori internaţionale, şi-ar reduce şi ele mult turaţia motoarelor în condiţiile unui conflict armat în zonă, din raţiuni de securitate. Iar asta ar duce, desigur, la o scădere semnificativă a activităţilor de export şi a celor de import, dar şi la probleme în aprovizionare. Anul trecut, de exemplu, se estimează că România a exportat mărfuri în valoare de peste 50 de miliarde de euro şi a importat de aproape 60 de miliarde de euro. Indiferent că e vorba despre produse brute, cum ar fi ţiţeiul, minereurile ori cheresteaua, sau de mărfuri cu valoare adăugată mare (aparatură, echipamente, vehicule), o mare parte a comerţului internaţional are loc prin Portul Constanţa. Un conflict armat în Marea Neagră ar putea face dificil, dacă nu chiar imposibil, traficul maritim în zonă.
Iar scăderea schimburilor de mărfuri ar duce, desigur, la o scădere a activităţii în rândul producătorilor autohtoni, fie din lipsă de comenzi, fie din lipsă de materii prime. O situaţie similară s-ar putea petrece şi la nivelul magazinelor, care s-ar trezi văduvite atât de produsele din import, cât şi de cele fabricate cu materie primă importată.
Finanţişti la ananghie
Eventuale avarii sau închideri preventive ale capacităţilor de producţie (de exemplu, din motive de siguranţă, centrala de la Cernavodă ar putea fi oprită sau lacurile artificiale ar putea fi golite) ar putea duce la probleme de alimentare cu energie. Cu toate consecinţele neplăcute care decurg de aici. Sectorul financiar-bancar ar fi, de asemenea, la strâmtoare. În primul rând, se pune întrebarea ce vor face asigurătorii în cazul unor daune materiale provocate de conflict pe teritoriul României? Răspunsul este că nu vor avea prea mari probleme, având în vedere că marea majoritate a poliţelor lor conţin o clauză care exclude pagubele provocate de acte de război (invazie, insurecţie, revoluţie, lovitură de stat, terorism şi aşa mai departe). Clauza de risc de război este cuprinsă de obicei doar în poliţele transportatorilor (mai ales a celor navali şi aerieni). Aceştia nu reprezintă, însă, decât o mică parte a clienţilor companiilor de asigurare.
Mai trebuie spus că, cel mai probabil atât moneda naţională, cât şi cea europeană se vor deprecia semnificativ, iar inflaţia va reveni la cote de care de-abia uitasem. În consecinţă, mulţi oameni vor vrea să-şi scoată economiile din bănci (punându-le astfel la grea încercare), dorind să le schimbe în valute puternice (cum ar fi dolarul american sau mult pomenitul franc elveţian), să le cheltuiască înainte de a-şi pierde şi mai mult din valoare sau pur şi simplu să le folosească pentru a părăsi România.
Câştigători (sau cam aşa ceva)
Nu toată economia ar fi silită, însă, să reducă ritmul. Industria de apărare (şi alte industrii adiacente, care pot fi convertite să lucreze pentru forţele armate) ar trebui, desigur, să lucreze în trei schimburi. Industria extractivă ar fi silită, de asemenea, să apese puternic pe pedala de acceleraţie. În primul rând, pentru a compensa pentru materiile prime care nu mai pot fi importate şi, în al doilea rând, pentru a putea alimenta (mai ales cu gaze naturale) ţările partenere care erau dependente de importurile din Est.
Industrii de nişă, cum ar fi producătorii de sisteme alternative de producere a energiei (de la generatoare la sobe) sau cei de sisteme de depozitare a alimentelor şi a apei, s-ar putea trezi, de asemenea, cu o creştere semnificativă a comenzilor. La fel se va întâmpla, probabil, şi pentru industria alimentară – mai ales produsele greu perisabile vor fi la mare căutare.
Să sperăm, totuşi, că scenariul expus mai sus va rămâne doar pe hârtie. Şi că, poate, în cele din urmă vocea raţiunii va triumfa. Unii, ca analiştii de la The European Strategist, cred că am putea obţine pacea printr-o modificare radicală în atitudinea Europei faţă de Rusia, care ar trebui tratată la fel ca statele care au pierdut Al Doilea Război Mondial: „Dacă nu va avea loc […] o schimbare care să ofere Rusiei aceleaşi oportunităţi pe care Planul Marshall le-a oferit Germaniei de Vest, vom avea de înfruntat un nou conflict global. Putem aştepta şi spera că va fi un război rece şi nu unul fierbinte. Sau încă putem încerca să-l evităm“.
1,71% din PIB (sau 11,93 miliarde de lei) este bugetul Ministerului Apărării pentru acest an. Din această sumă, doar 1,34% din PIB (sau 9,35 miliarde de lei) rămân efectiv pentru cheltuielile de apărare, restul mergând la plata pensiilor militare.
(Sursa: capital.ro)
