În 25 de ani, România şi-a pierdut multe dintre „motoarele” care o ţineau în viaţă. A uitat că putea să producă mai mult decât avea nevoie şi că avea deja ceea ce ar fi făcut-o mai puternică. 4 milioane de români au plecat să muncească în afara graniţelor ţării, dezamăgiţi de ceea ce le oferea propria lor patrie. Chiar dacă s-au dus departe, nu au uitat ce au lăsat în urmă şi contribuie, fiecare după puteri, la reconstrucţia ţării, arată Digi 24.
Iași – luptă pentru supraviețuire
Platforma industrială din Iași, în 1990, avea 16 fabrici cu câte 2.000 de angajați fiecare, în medie. Tot în 1990, populația orașului era de 350.000 de locuitori.
La Iaşi, şi începem cu părţile bune, încă există şi continuă să producă o fabrică din perioada comunistă. Antibiotice Iaşi este singura întreprindere din oraş unde nu au fost făcute deloc disponibilizări. La momentul inaugurării, în 1955, acesta era singurul loc din sud-estul Europei unde se făcea penicilină. Astăzi, Antibiotice Iaşi oferă locuri de muncă pentru 1.500 de oameni, iar o treime dintre ei au studii superioare.
Şi de la Iaşi s-a plecat la muncă în străinatate. 30.000 de oameni nu şi-au mai găsit locul în industria care le asigura traiul.
De exemplu, la Combinatul de Utilaj Greu astăzi mai sunt 600 de angajați, înainte de 1990 era 10.000 de angajați. Sau fosta Țesătura: 400 de angajați astăzi, a avut 6.500.
Viitorul capitalei Moldovei pare asigurat. Există locuri de muncă şi tot mai mulţi tineri aleg să trăiască aici. La Iași, în IT, lucrează 6.000 de tineri. Sunt atât de bune companiile de IT din Iași încât marile corporații internaționale își recrutează oamenii dintre tinerii ieșeni.
Ruinele industriei din Brașov
Braşovul este primul oraş pe care vi-l propunem astăzi. Avea 360.000 de locuitori în 1989 şi cartierul pe deasupra căruia zburăm în aceste clipe este Astra, un cartier care a fost construit special pentru muncitorii de la Roman. Iniţial s-a numit Steagul Roşu, ulterior cartierul s-a mărit, s-a transformat în Astra1, Astra2.
100.000 de oameni au fost aduşi la Braşov tocmai pentru a lucra la fabrica de autocamioane. Astăzi la Roman Braşov se fac 12 camioane pe an. În anii comunismului, în epoca de glorie la Roman se produceau 13.000 de camioane pe an.
Camioanele și tractoarele brașovene sunt puse pe butuci, dar mai există speranţă pentru locuitorii de aici şi ea vine pe calea aerului. Pista nouă a aeroportului din Braşov este un obiectiv interesant, pentru că cei de la EADS îşi doresc foarte mult acest aeroport, pentru că spun că dacă îl vor avea, atunci vor putea produce mai mult şi investi mai mult la Braşov, pentru că aşa îşi vor putea transporta producţia spre vest. Este vorba despre componente pentru Airbus, pentru Eurocopter, ele ar putea fi transportate mai uşor.
Dacă la Braşov industria asigura locuri de muncă oamenilor veniti aici în epoca comunistă, mai ales din estul României, 16 kilometri mai spre vest, locuitorii oraşului Codlea făceau agricultură în mod controlat.
La Serele Codlea, betonul a fost folosit pentru a susţine structura aceea din sticlă şi metal care construia sera. 12.000 de români aveau de lucru înainte de 1989 la serele Codlea, unde se cultivau anual 9 milioane de flori, care se trimiteau la export şi 200.000 de tone de legume pentru consumul intern. Astăzi nu se mai face nimic. Codlea, un oraş interesant, primele blocuri au fost construite special pentru muncitorii de la Serele Codlea.
Codlea are astăzi 22.000 de locuitori, a pierdut în ultmii ani 4.000 de locuitori. Conform INS, cei 4.000 de oameni au plecat în vest.
Blestemul de la Copșa Mică
La Copşa Mică există o tradiţie industrială de 600 de ani. Din cele două întreprinderi care au existat la Copşa Mică astăzi nu mai există niciuna.
Lângă Carbosin, o altă uzină celebră, Sometra, Copşa Mică, se făcea aici plumb, zinc şi cositor. La Sometra au mai lucrat oamenii până în 2009, a fost închisă şi această uzină. Pe platforma industrială de la Copşa Mică la un moment dat, în 1989, lucrau 8.000 de oameni, în condiţiile în care la Copşa Mică trăiesc peste 5.000 de locuitori. Explicaţia este că la cele două uzine veneau oameni din toată zona, din tot judeţul Sibiu, veneau şi lucrau la cele două uzine.
Industria chimică a poluat zona atât de puternic, încât la mult timp după ce a fost închisă, Sometra încă mai reușeşte să scurteze cu 9 ani vieţile oamenilor de aici, faţă de cei din restul ţării. Din fericire acum poluarea a fost în sfârşit oprită şi putem spune că aceasta ar fi partea bună a acestei poveşti triste. Dar oraşul pierde şi altfel din locuitori. Din 5.000 de cetăţeni, conform Institutului National de Statistică, 1.000 au plecat să muncească în străinătate.
Convulsiile orașului monoindustrial
Câmpia Turzii este un alt exemplu de oraş care depindea cândva de o singură industrie. Funcţionarea combinatul siderurgic aducea bunăstare pentru 10.500 de oameni, care produceau 500.000 de tone de oţel pe an.
Ce a rămas din fostul combinat siderurgic vedeţi în imagini. Astăzi la industria sârmei, pentru că numai sârmă se mai face la Câmpia Turzii, lucrează mai puţin de 100 de angajaţi. Dintr-un oraş de 20.000 de locuitori au plecat 6.000 de oameni, mare parte dintre ei au plecat către Cluj, mare parte din ei s-au îndreptat către Spania şi Italia, conform INS.
Combinatul Clujului nu mai e, dar orașul se dezvoltă
Survolăm şi descoperim Clujul, un oraș în plină dezvoltare. Lucrurile ar fi putut arăta cu mult mai bine dacă nu se distrugea prin
cipala sursă de venit a zonei: Combinatul de Utilaj Greu. Pentru românii care munceau aici s-a ridicat chiar şi un cartier, cel mai mare pe care îl are şi acum urbea, Mănăștur. 20 de ani a durat construcţia lui, între anii 1965 si 1985, iar aici trăieşte o treime din populaţia orașului.
Clujul este un oraş care se dezvoltă. În 20 de ani Clujul a pierdut doar 30.000 de locuitori, are acum 235.000 de locuitori. Conform INS însă de la Cluj au plecat în vest, în Spania şi Italia în mod special, 90.000 de oameni. Cum se face deci că municipiul Cluj a pierdut doar 30.000 de locuitori? Explicaţia este că în fiecare an, în mod special în ultimii ani, la Cluj se mută cam 20.000 de oameni. Se mută la Cluj pentru că aici e de muncă, sunt foarte multe investiţii private, sunt foarte multe intreprinderi care se deschid, dar nu industria este purtătoarea de stindard a Clujului, ci serviciile.
Atunci când exista, Combinatul de Utilaj Greu de la Cluj oferea locuri de muncă pentru 10.000 de oameni. Acum aici nu mai munceşte nimeni, doar unele hale ale uzinei sunt folosite de câţiva investitori privaţi.
O altă poveste semnificativă pentru ce s-a întâmplat cu industria la Cluj este Clujana. La Clujana lucrau tot 10.000 de angajaţi, se făceau nu numai pantofi ci şi produse de marochinărie, inclusiv produse pentru alte fabrici din România.
Iris era fabrica de porţelanuri de unde se aproviziona chiar familia Ceauşescu. Iris a dispărut complet iar pe locul unde era amplasată s-a dezvoltat un cartier de blocuri. Şi alte fabrici, care produceau sub branduri foarte cunoscute românilor, Napolact, Ursus, Tricotaje Someşul sau Feleacul au avut aceeaşi soartă. Cu toate acestea însă Clujul se transformă.
Două mari particularităţi ale Clujului: este vorba despre cel mai mare număr de firme din România, după Bucureşti.
Dar Clujul reuşeşte să depăşească capitala la un anumit capitol. Este vorba despre companiile pornite de tineri, aşa numitele start-up-uri. în Cluj, anul trecut, au pornit mai multe astfel de companii decât la Bucureşti. Cu 400 mai multe. E o dovadă că în Cluj se vorbeşte despre viitor.
Rugina a mâncat oțelul din Reșița
În urmă cu 250 de ani, la Reşiţa apăreau din ordinul împărătesei Maria Tereza câteva turnătorii care asigurau necesarul de fontă şi oţel pentru armata Imperiului Habsburgic. Secole mai târziu, comuniştii au transformat zona într-una din cele mai importante pentru siderurgia românească. Astăzi, rugina a mâncat oţelul şi locuitorii de aici sunt primii care au de suferit.
90% din Reşiţa înseamnă UCMR, 90% din locuitorii acestui oraş lucrau odinioară la uzina constructoare de maşini. 73.000 locuiesc astăzi la Reşiţa. La sfârşitul anilor 90 la Reşiţa trăiau 100.000 de oameni. Mare parte dintre ei, diferenţa, au plecat la muncă în vest.
Timișoara – supraviețuire, apoi succes
Cea mai mare urbe din vestul României, Timişoara, avea cele mai bune premise să fie şi cel mai dinamic oraş industrial al ţării. Aici se fabrica o gama variată de produse, de la spirt şi componente auto, la ciocolată şi lână. Solventul, Kandia, întreprinderea de reparaţii auto, sunt doar câteva dintre exemplele de fabrici care au trăit istoria tristă a dispariţiei.
Câteva carcase de clădiri, două rezervoare de produse chimice, mai apoi vom vedea fosta întreprindere de reparaţii auto, şi ea a dispărut şi tot de-a lungul Begăi ne vom întâlni cu industria lânii, o întreprindere din 1905, care a reuşit să treacă prin două războaie, a supravieţuit comunismului, nu a supravieţuit epocii care a urmat după 1989, astăzi acolo nu mai e nimic sau aproape nimic, a mai rămas în picioare căminul muncitorilor de la această întreprindere. A rămas în picioare pentru că cei care locuiesc în acest cămin s-au luptat pentru ca el să existe, s-au luptat în instanţă.
Timişoara este o metropolă cu multe atuuri. Pentru că este mai puţin dependentă de infrastructura de la noi şi se bazează mai mult pe drumurile din Ungaria şi Serbia, aici se poate amplasa de pildă un centrul logistic de unde să se exporte spre vest produsele româneşti. Există şi industrie funcţională şi un exemplu este compania Elba, căreia îi merge atât de bine încât anul trecut a investit 25 de milioane de euro doar pentru a-şi muta sediul din oraş în afara lui.
În epoca de glorie dinainte 1989, pe platforma UMT lucrau peste 8.000 de angajaţi, toată platforma acum are peste 4.000 de angajaţi, dar nu aceasta este chestiunea pe care vrem să v-o arătăm astăzi, ci că pe ruinele UMT s-au construit investiţii private noi.
Judeţul Timiş este unul special, pentru că 31% din populaţia lui este angajată, în vreme ce la nivel naţional rata este de 1 la 5. În Timiş, un om din trei are loc de muncă.
Valea Jiului. Prizonieri la granița dintre lumi
Un loc foarte trist este Valea Jiului, la Vulcan şi ştiţi povestea minelor din România. În Valea Jiului au fost închise uzine, fabrici, mine în aşa fel încât au dispărut 40.000 de angajaţi în numai 20 de ani. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat cu populaţia Văii Jiului sunt minus 30.000 de oameni în ultimii 20 de ani. INS ne spune că aceşti 30.000 de oameni au plecat în vest, ca să muncească acolo.
În Valea Jiului mai lucrează acum cam 8.000 de mineri, care activează în minele Vulcan, Livezeni şi Lonea. Ca să putem compara, în 1977 aici erau în câmpul muncii 90.000 de oameni. În 2018 se vor închide şi exploatările Paroşeni, Petrila şi Uricani. Când vine vorba despre muncitul în mină, românii preferă să renunţe la locurile de muncă din străinătate.
O explicaţie pentru cât de interesantă a fost şi este în continuare meseria de miner este în ceea ce se întâmpla acum doi ani, când la Lupeni au fost scoase la concurs câteva posturi de miner. Au venit la concurs inclusiv oameni din Portugalia, care plecaseră acolo la muncă, de ce, pentru că salariul de începător este de 1.700 de lei. După câţiva ani salariul sare brusc la 2.400 de lei. Pe toată Valea Jiului, salariul mediu este în continuare de 1.500 de lei.
Povești fără final fericit, la Craiova
Poveştile cu final nefericit se întind şi în Craiova. Aici găsim cel mai mare număr de şomeri din toată România.
Doljchim, o uzină care are o istorie tristă, ca cele pe care le-am arătat până acum. Doljchim însă a fost privatizată, a fost cumpărată de OMV Petrom. Dacă ar fi să vorbim cu liderii de sindicat de la Doljchim ne vor spune că OMV a închis-o pentru că n-a mai vrut să o ţină deschisă.
La Doljchim se făceau îngrăşăminte ieftine, ar fi avut nevoie agricultorii din România de aceste îngrăşăminte ieft
ine, doar că se pare că au primat alte interese. Uree, azot, amoniu, asta se făcea la Doljchim. Înainte de 1989 aici munceau 3.000 de oameni, acum sunt mai puţin de 25 şi se ocupă cu dezmembrarea acestei uzine.
Un alt mare simbol, Electoputere Craiova, a suferit şi ea transformări. O parte din terenul pe care se întindea uzina s-a transformat în mall.
La sfârşitul anilor 90, la Electroputere se făceau câte 10-12 locomotive pe lună. Anul trecut la Electroputere sau mai bine zis la cea mai rămas din ea s-a făcut o singură locomotivă, dar uzina se laudă că mai are comenzi pentru încă 7.
Speranţa pe care a adus-o la Craiova investiţia americanilor de la Ford începe să se risipească. Anul trecut uzina a concediat 700 de muncitori, care totuşi au primit salarii compensatorii. Acum mai lucreaza aici 2.500 de oameni.
Siderca, combinatul dezmembrat
Siderca era port drapelul industriei din micul oraş dunărean Călăraşi. Combinatul siderurgic din sudul ţării producea şine de cale ferată pentru Uniunea Sovietică. Exista un canal lung de 13 kilometri care îl lega de Dunăre, pentru a putea primi mai uşor minereul de fier care trebuia prelucrat, un port şi o gară pentru expedierea eficientă a produselor finite.
600.000 de tone de fier vechi au rezultat în urma dezmembrării acestui combinat. Dacă vă gândiţi că o tonă de fier vechi costă 150 dolari, rezultă că cei care au cumpărat pe nimic acest combinat au reuşit să îl valorifice cu 90 de milioane de dolari. Mai lucrează câţiva oameni, pentru că până la urmă trebuie dezmembrat şi ultimul obiectiv rămas în picioare din combinatul siderurgic de la Călăraşi.
Constanța, orașul care ar fi putut să fie…
Constanța înseamnă port la Marea Neagră. Iar prezenţa unui astfel de obiectiv presupune economie functională, bogăţie şi dezvoltare. Din păcate, regula funcţională în anii comunismului nu se mai aplică la Constanţa.
Suntem în Portul Constanţa, locul unde se vede cel mai bine cum îi merge economiei româneşti pentru că pe aici se exportă o mare parte din produsele realizate în România. Atunci când totul era în întuneric, portul era foarte căutat chiar şi pentru cei care vroiau să arunce o privire, pentru că noaptea era perfect luminat şi întotdeauna înainte de 1989 era un furnicar, activitatea era în toi. Ce vedeam noi de aici, de sus, în portul Constanța? Vedeam toate aceste platforme pline ochi cu tractoare, maşini ARO şi camioane. Străluceau în soare pentru că erau noi-nouţe şi urmau să plece la export. Ce vedem noi acum în portul Constanţa? Munţi de cherestea, am văzut inclusiv vapoare pline cu cherestea, pare că este principalul produs de export al României.
Traficul naval prin portul Constanţa este redus semnificativ, dacă pentru comparaţie alegem perioada de dinainte de 1989. Un ofiţer naval care se ocupa cu alimentarea vapoarelor care ajungeau la dane spunea că înainte de 1990 alimenta câte 10 nave pe zi. Astăzi, acelaşi gradat asigură combustibil pentru un vas la 2-3 zile.
Portul Constanța înainte de 1990 avea 45.000 de angajaţi. Prin toate oraşele prin care am trecut până acum nu am găsit nicăieri companii uriaşe care care să aibă mai mult de 30.000 de angajaţi. Portul Constanța avea 45.000. În port şi şantierul naval, înainte de 1990 aici se făceau nave foarte mari, continuă construcţia de nave şi în zilele noastre, cam 4-5 bucăţi pe an, dar de tonaj mult mai mic. În schimb, după 1990, o nouă meserie a apărut pe şantierul naval de la Constanța: reparaţiile.
Șantierul din Galați care a supraviețuit
Survolăm acum Galaţiul şi o să începem de această dată cu un exemplu pozitiv. Șantierul naval, celebru în epoca de aur, încă funcţionează şi se bucură de prezenţa investitorilor olandezi. Sunt deja comenzi contractate până în 2016.
Este o întreprindere care nu face disponibilizări, mai mult decât atât, anul trecut a avut nevoie de încă 300 de angajați. În total lucrează 2.300 de angajați.
Şi tot olandezii sunt cei care au mai redat oraşului un sistem distrus în anii 90 ai României postrevoluţionare. Ca să vă dați seama cât de bine le merge celor de la șantierul naval, trebuie să știți ca școala postliceeală de aici de la șantierul naval a înființat anul trecut trei clase noi. Sunt tot mai mulți gălățeni, tineri, care vor să lucreze aici.
Asta nu înseamnă că gălăţenii nu au avut de suferit. Galaţiul este oraşul din România de unde au emigrat cei mai mulţi locuitori. Mulți dintre cei 100.000 de oameni au ales exilul pentru că i-au afectat transformările la care a fost supus cel mai mare combinat siderurgic din ţară, Sidex.
Acest colos nu mai poate fi susținut. 70% din producția de oțel a României venea de la Sidex, și ca să ajungem și la povestea tristă a Sidexului, ea începe prin anul 2000, când existau nu mai puțin de 1.400 de firme capușă prin intermediul cărora, inclusiv angajații combinatului, unii dintre directorii săi, au vândut tabla, în așa fel încât până la urmă combinatul a fost privatizat pe nimic.
Din cei 32.000 de oameni care lucrau aici în 1990, astăzi mai au loc de muncă la combinat doar 6.500, dar sunt anunţate deja şi alte disponibilizări.
(Sursa: digi24.ro)
