Eram student, ciuguleam nişte chipsuri în jurul facultăţii şi vine Duțu cu o față de înmormântare: „A murit Kurt Cobain. Sunt în doliu”. Mi se părea uşor exagerat, dar omul vorbea serios. Bine, aveam 20 de ani, eram toţi pletoşi ca scăpaţi de la Zoo, iar Duțu avea naturaleţea adolescentului întârziat, nu i-o puneai niciodată la îndoială.
Apoi m-am întâlnit cu gaşca în faţa blocului şi mai erau câţiva care păreau loviţi de soartă. Murise Cobain, de parcă le era un frate sau un prieten. Asta îmi adusese aminte că, în urmă cu trei ani, Horia, alt amic de la bloc, mi-a spus grav: „Azi stau în casă şi plâng. A murit Freddy Mercury”. La Mercury chiar am văzut fețe la bloc care plângeau, nu mă prostesc, pentru adolescenţii din ultimii ani de comunism muzica bună era o chestiune foarte intimă, foarte personală, ca un crin crescut în piept, printre coaste, atunci când te întindeai în patul tău din dormitor, cu lumina stinsă, şi puteai, în sfârşit, cu casetofonul alături, să traversezi până la Universul de-alături. Nu erau concerte, audiţii, videoclipuri, erai doar tu şi idolul în dormitor.
Da, au plâns la Mercury pentru că era vrăjitorul apărut prin întuneric şi îi făcea să zboare deasupra tristeţii generale.
Pe Bowie l-am ascultat pe vinil, după Revoluţie, mama reţinându-şi o parte din bani doar pentru a-mi cumpăra muzică, chestie care m-a surprins atunci dar pe care am înţeles-o mai târziu – nu-l hrăni şi îmbrăca, fă-ţi fericit copilul. Până atunci, la 10-11 ani văzusem un policier cu Fernandel, într-o sâmbătă seara cu toată familia pe canapea, şi m-a marcat intriga, mai mulţi traficanţi care goneau să jupoaie spatele unui bătrân matelot care avea tatuat ditamai portretul lui David Bowie, şi tabloul din piele de om valora o avere. Normal, trauma mi-a influenţat mai târziu preferinţele.
Prietenii îmi ştiu icoanele, Bowie, Smashing, şi mă dezaprobă, sunt ciudat, am asperităţi, cum ai înveli un arici. L-am chinuit vreo cinci ani pe fiu-meu cu David Bowie până l-am cruţat. Dar idoli nu mai există. Suntem sterpi, fără lacrimi, pick-up-ul nu mai fâșâie uşor în întuneric şi ledul verde, singurul din jur, nu mai tremură pe tavan. Nu mai sunt umbre, e lumină peste tot şi niciun vrăjitor nu mai apare.
