Atunci când au aprobat uninominalul pentru alegerile parlamentare, adică acel sistem de vot în care reprezentanţii partidelor candidau la Parlament pe colegii, politicienii au motivat că poporul trebuie să-şi decidă aleşii, nu şefii de partid. Nobilă argumentare. Şeful judeţean de partid ştie ce e mai bine pentru tine. Tu nu ştii.
Din păcate, efectul pervers al acestei legi a fost că majoritatea candidaţilor s-au trezit într-o competiţie nebună care, pentru a fi câştigată, atrăgea cheltuirea unor sume de bani colosale. Când bagi zeci, chiar suta de mii de euro într-o campanie, e logic să-i vrei înapoi. Legal, într-un mandat de patru ani, din indemnizaţia de parlamentar se întorc 50.000 de euro. Dacă punem la socoteală că în cei patru ani trebuie să dai pe la muncă şi că banii vin cu ţârâita, nu deodată, aşa cum îi cheltui în campanie, nu dă cu plus. Aşa că, în loc să cureţe clasa politică, sistemul uninominal a făcut-o şi mai interesată de potlogării.
Motivând că uninominalul corupe în loc să salubrizeze, politicienii au revenit la votul pe listă. Din nou, la fel ca până în anul 2004, în această toamnă şefii de partid vor decide cine va fi deputat sau senator, nu poporul. Oligarhul de partid ştie mai bine decât tine cine este specialist într-un domeniu. Doar el îşi dă seama cine face treabă şi cine nu. Tu nu ştii nimic, eşti bun doar să pui ştampila.
Personal, nu cred niciuna dintre explicaţiile celor două sisteme de vot. Înclin să cred că uninominalul a fost capcana pe care Băsescu a întins-o celorlalte partide. Asta l-a ajutat să-şi poată impune premierul în anumite situaţii. L-a metamorfozat din preşedinte-spectator în unul jucător. Dacă Parlamentul ar fi respins de două ori propunerea sa pentru funcţia de premier, atunci avea temeiul legal să-l dizolve. Cum uninominalul era o loterie în sine şi implica sume uriaşe în campanie, niciun parlamentar nu ar fi fost de acord cu dizolvarea. Nu avea garanţia că va fi reales.
În cazul sistemului pe listă, şansele de a fi ales sunt predictibile. 95% dintre competitori ştiu dinainte dacă ajung parlamentari. Puneţi-vă în pielea unui şef de partid. Când poţi să-i ceri mai mulţi bani unui aspirant la fotoliul de deputat, în varianta uninominalului, caz în care acesta trebuie să investească foarte mult în campanie fără a fi sigur de rezultat, sau în varianta listei, în care finalul se poate anticipa cu acurateţe maximă?
Aparent, alegerile din toamnă nu vor fi ca cele din 2004 deoarece prevederile legale care vizează cheltuielile electorale sunt mult mai drastice. Pe de altă parte, când şeful de partid are în mână bani negri de la candidaţi, nu-i nicio garanţie că-s toţi pentru finanţarea partidului. 200.000-300.000 de euro din care nu dai statului nimic pot fi o miză pentru oricine.
Toamna se numără bobocii. La partid, doar banii.
P.S. Soluţia? Sistem mixt, listă cu uninominal, în care şeful de partid să recomande, iar alegătorul să decidă.