Plămădit din apele Dunării care impregnează pământul cu poveşti când limpezi, când învolburate, actorul Adi Carauleanu îmbrăţişează în fiecare seară scena Naţionalului ieşean cu pasiunea celui care joacă totul pe o singură carte, cea a dragostei de teatru. Cele două decenii de directorat artistic nu i-au risipit dorul de scenă, ci, dimpotrivă, la finele lor, Adi Carauleanu oferă publicului măsura talentului şi trăirilor sale neţărmurite, bogate în sensibilitate precum Dunărea în istorii misterioase şi veşnic vrednice de povestit.
- Aţi fost timp de 20 de ani director artistic al Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al acestei îndelungate activităţi manageriale, care ar fi plusurile şi, eventual, minusurile sale? Cum aţi perceput revenirea din biroul de director pe scena teatrului?
- Da! Și sunt foarte mândru de asta! Am câștigat un concurs la Ministerul Culturii, în fața unei comisii conduse de marele regizor și profesor Ion Cojar. Mi-a dat numeroase sfaturi, atunci și după. Am folosit gândurile domniei sale și în timp, împreună cu ceilalți din conducerea instituției, m-am implicat în proiectele mari ale Teatrului Național din Iași: restaurarea Sălii Mari și a clădirii Teatrului, construirea unei noi săli de spectacole, Teatrul³, am invitat cei mai buni oameni de teatru (regizori, scenografi, light-designers) care au lucrat cu trupa noastră. Așa s-au născut spectacole mari, invitate la numeroase festivaluri în țară și în strainătate, așa au apărut o mulțime de premii, inclusiv cele ale UNITER-ului (sunt mândru că de șase ani fac parte din Senatul UNITER). Am echilibrat aberanta situație, creată poate și de către mass-media, dintre Teatrul Național și Operă, iar atunci când am obosit, mi-am dat demisia și am revenit pe scenă. La ora actuală sunt „Doctorul” din „Vizita bătrânei doamne”, „Igor” din „Iarna dragostei noastre” și „Morten Kiil” din „Un dușman al poporului”. Vă invit cu drag la Teatru și vă spun încă de pe acum: „Sărbători fericite!”
- La sfârşitul lunii trecute, aţi fost prezent la Festivalul Naţional de Teatru cu piesa „Un duşman al poporului”. De altfel, Naţionalul ieşean are mereu o participare remarcabilă la această reunire a performanţei teatrale naţionale. Pe de altă parte, există un curent de opinie care tinde să plaseze Teatrul Naţional Vasile Alecsandri în umbra Operei Naţionale din Iaşi. Este cu adevărat teatrul ieşean într-o criză de imagine?
- Teatrul Național din Iași a fost selecționat, uneori cu două sau trei producții, la Festivalul nostru Național. De fiecare dată am fost primiți cu aplauze, cu ovații chiar, cu căldură și prietenie. Nu-mi aduc aminte să fi ratat vreo ediție de festival. Cu mult timp în urmă, când festivalul era competitiv, actori ai noștri au luat premii importante. Acum, premiul înseamnă prezența spectacolelor în această sărbătoare a teatrului românesc. Apropo de Teatru și Operă! Am mai spus-o: Teatru înseamnă mai multă intimitate, înseamnă adâncimi nebănuite, înseamnă Hamlet sau Segismundo, înseamă Cehov și Pirandello. Pentru ca atmosfera, gândurile, ideile, să ajungă vii, adevărate, solide, la spectator, e nevoie de un spațiu închis, o „cameră” numai a noastră, a actorilor și a spectatorilor. Dacă vorbim de teatru ca artă! Dacă vorbim de teatru ca divertisment, se poate ieși și în piață și în parcuri, se pot folosi artificii, tobe, fanfară ș.a.m.d. Noi vrem în casă, în casa noastră. Suntem primitori ca niște gazde de sărbători. Vrem ca relațiile ce se întâmplă în timpul unei reprezentații să ajungă nealterate la ceilalți. Pure, simple și adevărate. Nu există nici măcar un actor în lume care să vrea, deliberat, sa-și mintă privitorul. Și atunci îi aducem… la noi acasă, „unde-i cald și bine”! La Operă, îmi pare rău, nu mă pricep! Dar sunt impresionat de ceea ce fac cei de acolo. Eu pot vorbi doar de… viața noastră. Viața noastră în arta dramatică! Și apoi, mă îndoiesc că există cu adevărat competiție între Teatru și Operă. Sunt două forme diferite de manifestare artistică.
- Sunteţi autorul a două volume de poezii, „De ce” şi „Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant”. Simţiţi că această dimensiune lirică vă întregeşte ca actor? Ce anume vă inspiră? Pe de altă parte, am văzut într-un CV postat pe pagina de internet a Teatrului că aveţi drept hobby “munca asiduă de observare a prostiei omeneşti”. În urma acestui proces observaţional, aţi extras măcar câteva tipologii umane specifice? Cum se manifestă, de fapt, prostia omenească?
- Am început să scriu poezii-portret despre colegii mei din Teatru. Poezii-imagini, care să surprindă existența fiecăruia în „sinucigașa” meserie de actor, felul de a fi, de a gândi, de a reacționa, de a descoperi, de a reda, de a iubi, de a urî… În primăvară, va apărea, la editura „Junimea”, o a treia „cărticică de vorbe” care se va numi ori „Drumul spre cer”, ori „Ascuns într-un mugur”. Cred că dl. Constantin Popa a surprins cel mai bine relația mea cu vorbele și imaginile atunci când a scris așa: „… Prin Adi Carauleanu, curge o Dunăre mare, simplă, cinstită, și din aluviunile ce se depun în inima-i mirosind a lut amestecat cu cer, a părinți pierduți și a copilărie de neuitat, face cuvinte crude, nefardate poetic, apoi își acoperă prietenii cu câte o poezie, cu câte o metaforă deloc căutată (..!), naturală ca o scoarță colorată când c-un râs, când c-un suspin… Iar prietenii, ridicați la înălțimea emoției, simt că au pe umeri o hlamidă, și-și pipăie fruntea crezând că-n urmele lăsate de cuvintele poetului, vor da de numele lor… Dar dau de numele lui Adi Carauleanu.”
În ceea ce privește a doua parte a întrebării, despre „prostia omenească”, îmi pare rău să spun, dar am încetat munca, am obosit, am fost biruit, am pățit tot felul de scurtcircuitări în conexiunile pe care le făceam pentru a descoperi! Îmi cer scuze, dar mi-am dat seama că e imposibil! Ce… prost am fost! Mă opresc aici, dezertez, voi încerca să descopăr mecanismele ce duc la iubire, comunicare, la bunătate, la prietenie, la adevăr, dar, tare mă tem că la următorul interviu, răspunsul va fi la fel!
- Aţi jucat în filme ale celor mai mari regizori români: Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Alexandru Tatos. Un alt vârf al carierei cinematografice l-aţi înregistrat în 2006 – 2007, prin rolurile din multi premiatele „Hârtia va fi albastră” şi „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Care sunt avantajele şi dezavantajele prezenţei pe ecran pentru un actor de teatru? E mai dificilă interpretarea filmică, în comparaţie cu cea de pe scenă?
Mulțumesc! A fost o experiență extraordinară, indiferent de mărimea rolului, pentru că am parcurs cele mai diverse modalități de exprimare artistică. Desigur, teatrul și filmul sunt două meserii diferite. În câteva vorbe: teatrul e viu, e „acum”, e clipă ce trece și nu se mai întoarce, e relație directă actor – spectator, la film poți „trage” și douăzeci de „duble” pentru a ieși bine!
- Pasionat de arta fotografică, aţi organizat în oraşul natal, Calafat, o expoziţie numită „Acasă”. V-aş ruga să-mi descrieţi una dintre fotografiile expuse, una care vi se pare cea mai elocventă pentru tema respectivă. Ce altă imagine păstraţi în minte despre Calafat, dar care nu face parte din acel set de fotografii?
Poza înfățișează Dunărea, cu cele două maluri și cerul. Proporțiile în fotografie fac ca cerul (înnourat, tulbure ca și fluviul) să fie mai mare ca apa. Nu știm dacă el se reflectă în Dunăre sau Dunărea se reflectă în cer! Noroc cu o barcă, ancorată pe mal, de o singurătate zadarnică. Parcă își așteaptă pescarul!
Împreună cu fiul meu, Andrei, am fotografiat în vacanțele făcute împreună prin toată țara, anumite… obiective (nu spun ce, să nu ne fie furată idea!). Avem peste o sută de fotografii, cu același subiect, dar fantastic de deosebite. Un obiect ce parcă trăiește. Vom deschide o expoziție sau vom ilustra cel de-al treilea volum de versuri cu aceste fotografii!
Îmi aduc aminte, cum, mic fiind, mergeam pe malul Dunării de Bobotează, când preotul arunca crucea, iar cei mai îndrăzneți se aruncau în apă pentru a o lua. Era un frig cumplit. Tare îmi doream șă particip și eu! Dar n-am făcut-o niciodată! Din păcate!
- Aţi lucrat foarte mult cu tinerii studenţi ai Universităţii de Arte George Enescu din Iaşi. De altfel, aveţi o alură dinamică, energică, optimistă. Cum vedeţi viitorul teatrului ieşean prin prisma tinerilor care încearcă să-şi găsească un loc pe scenă? Are Iaşul resursele necesare pentru a asigura viitorul unui prestigiu teatral pe măsura trecutului său?
Da, în mod cert! Sunt tineri foarte talentați la Iași. Vor veni din urmă, ne vor și întrece dacă vor realiza la timp că munca în teatru înseamnă „împreună”, înseamnă prietenie și generozitate, înseamnă „gașcă”, așa cum ne exprimam noi, eu și studenții mei, până nu demult! Dacă vor înțelege asta, vor izbândi, dacă nu, vor forma ciudate „bisericuțe”, sau să fim în ton cu prezentul, „partidulețe”, și încercând să dea jos Președintele, vor uita de menirea lor: Teatrul!
Un interviu de Gabriel Andronache
