[ad_1]
Cu o solidă formaţie umanistă, Cosmina Stratan impresionează prin seriozitatea abordării rolurilor sale, dar şi prin inteligenţa şi rafinamentul exprimării publice. De o energie greu sesizabilă în spatele chipului angelic, Cosmina îşi construieşte metodic o carieră care a debutat fulminant, cu un premiu de interpretare la Cannes. Dincolo de dealuri, orizontul Cosminei Stratan se arată luminos şi larg deschis.
- Recunosc că, documentându-mă pentru acest interviu, am aflat de o pasiune a ta pe care nu o bănuiam: jocul de poker. Şi m-am gândit imediat la mimica necesară unui jucător de succes, celebra „Poker Face”. Apoi m-am uitat la mai multe secvenţe cu figura ta în gros – plan şi tot nu am reuşit să mi te închipui mizând cu răceală. Deduc că, într-un fel, jucând poker, îţi plac riscul, miza, tensiunea fiecărui pas în necunoscut. La fel este şi viaţa ta, ca o partidă de poker? În plus, experienţa jocului te ajută să îţi dai seama dacă cineva încearcă să trişeze în viaţa de zi cu zi?
– Sînt departe de a fi un jucător de poker de succes. Am o gaşcă de prieteni cu care mă întîlnesc aproape în fiecare lună să jucăm. Dar de aici şi pînă la succes internaţional cred că e un drum lung. Pentru mine jocul ăsta e relaxare şi da, e un mod de a studia oamenii şi de a le urmări reacţiile. Şi pe ale mele şi pe ale celor din jur. Cel mai interesant e să intri în joc cu cărţi mici. Se aseamănă cumva şi cu actoria, e un fel de exerciţiu să te arunci într-o situaţie pe care nu o poţi controla pînă la capăt. Dar e doar o joacă, miza nu e la fel de mare ca pe scenă. Şi nu pot să spun că are vreo legătură cu viaţa mea de zi cu zi. Nu m-am gîndit niciodată aşa. Nu vînez oamenii care trişează în viaţa de zi cu zi. E poate o curiozitate. Cu toţii facem asta, intervine un spaţiu între ce gîndesc oamenii şi ce spun sau ce fac. Spaţiul ăla e atrăgător pentru mine.
- Şi dacă tot suntem în această zonă a aşilor din mânecă, care crezi că sunt atuurile tale ca actriţă? Se poate blufa pe scenă sau pe platoul de filmare?
– Nu ştiu dacă blufăm pe scenă sau pe platoul de filmare. E cumva o situaţie ingrată, pentru că da, tu ca actor încerci să spui o poveste care nu e a ta şi automat falsezi. Dar în acelaşi timp toate lucrurile cu care contribui la povestea respectivă sînt ale tale şi sînt reale sau cel puţin încerci să le faci aşa. Corpul răspunde fidel la cerinţele tale: plînge, rîde, se distrează şi toate lucrurile astea ajung la un moment dat să nu mai aibă nimic fals. Atunci nu mai e bluff. Şi povestea ajunge să facă parte din viaţa ta pentru că timpul petrecut în ea e parte din viaţa ta.
Cît despre atuurile mele ca actriţă, aici am mereu dificultăţi în a le numi. Încerc să mă cunosc cît mai bine, asta ajută mereu, nu trag niciodată linie să pot spune: asta sînt; pentru că tot timpul mai intervine cîte ceva de reparat sau de analizat. Ai în mîini un organism în schimbare care are nevoie de multă atenţie şi am fost mereu conştientă de asta. Mă preocupă orgoliul şi frica. Un actor se confruntă mult cu ele. Orgoliul te poate păcăli uşor că nu eşti suficient de bun sau că eşti foarte bun, ori toate părerile astea nu servesc pe platou sau pe scenă.
- Ai făcut jurnalism, şi încă unul dificil, cu ieşiri pe teren, deloc confortabile. O meserie cu un mare consum nervos, dar şi foarte frumoasă. Când şi ce anume a produs declicul care te-a făcut să renunţi la ziaristică şi să alegi actoria?
– Sînt etape şi etape. Eu n-am ales jurnalismul dintr-o specială chemare pe care am simţit-o, dar pe parcurs a ajuns să-mi placă toată dinamica asta pe repede înainte. A fost o perioadă în care am învăţat unele lucruri pe care le folosesc şi acum. Am cunoscut mulţi oameni de la care mă inspir şi acum şi m-am cunoscut şi pe mine în toate situaţiile cîteodată complicate în care se poate afla un reporter. Şi scrisul îmi făcea într-o oarecare măsură plăcere. E puţină libertate de exprimare în presă însă, sau cel puţin aşa era în perioada în care lucram eu. Nu reuşeam să întrevăd următorul pas şi la un moment dat toată situaţia nu mă mai mulţumea. Aşa m-am hotărît să dau la actorie.
- Faptul că ai fost apreciată drept cea mai bună actriţă la Cannes ţi-a oferit un confort psihologic suficient de stabil pentru a aborda cu o mai mare încredere rolurile care au urmat celui din “După dealuri”? Pe de altă parte, resimţi o anumită presiune din partea publicului care deja şi-a format aşteptările sale în privinţa unei laureate la Cannes?
– Premiul de la Cannes a fost o mare curiozitate la momentul respectiv. Sigur că e o confirmare că nu am făcut lucrurile prost şi poate aveam nevoie de ea. Mai mult pentru că nu eram mulţumită de mine. În şcoală mi se părea că nu fac nimic bine. E util să te mai trezească ceva din cînd în cînd şi să-ţi spună că e în regulă. Am învăţat în timp să-mi privesc munca cu mai multă îngăduinţă şi să nu mă mai judec atît de aspru. E important să treci mai uşor peste lucrurile care nu te împlinesc sută la sută. E o artă care eşuează în fiecare zi în încercarea de a pune o oglindă în faţa vieţii sau de a ajuta într-un mod sau altul. Şi pentru că eşuează e important să fim realişti şi îngăduitori.
- Descrie-mi, te rog, o secvenţă, o imagine, o amintire, poate o întâmplare pe care ai trăit-o şi care ar fi definitorie pentru atmosfera şi oamenii din Iaşi.
– M-am îndepărtat destul de mult de Iaşi. Îmi place să revin acolo şi fac asta de cîte ori pot, dar mi-e imposibil să ţin pasul cu schimbările prin care au trecut oraşul şi oamenii. Aşa că o imagine definitorie pentru Iaşul de acum sau pentru oameni ar fi ceva ce nu ar avea mare legătură cu prezentul. Dar mă întorc de multe ori în trecut cînd trec prin Iaşi. Îmi place să merg pe la şcoală şi să stau pe terenul de sport de la Negruzzi. E un loc foarte prezent în amintirile mele. Cînd ajung acolo pare că nu a trecut foarte mult timp şi că nici eu nu sînt altă persoană. Deşi lucrurile nu stau aşa, îmi permit să fac exerciţiul ăsta şi să mă întorc la perioada liceului. Apoi fac drumul de la liceu, la fosta mea casă. Nimic nu mai arată la fel, dar memoria gîndurilor pe care le aveam pe drumul ăla e foarte vie.
- Bănuiesc că încă îţi mai păstrezi reflexele jurnalistice şi urmăreşti panoplia personajelor de toate categoriile care bântuie prin media românească. Dacă ar fi să faci portretul robot al personajului comun care defineşte cel mai bine societatea de astăzi, cum l-ai vedea? Atât varianta masculină, cât şi cea feminină.
– E-adevărat. Încă mai citesc presa şi e normal să fie aşa. Dar nu o mai citesc la fel şi cel mai mult mă feresc să etichetez oamenii. E evident că facem parte dintr-o generaţie doritoare de schimbare. Se simte asta din ce în ce mai clar. Sau poate am ajuns eu în etapa în care să mă intereseze ce se întîmplă totuşi cu ţara asta. Mi se pare vital să avem ochiii deschişi şi să încercăm să ne ajutăm între noi şi oricît de luptă cu morile de vînt arată tot procesul ăsta, tot cred că trebuie parcurs. Faptul că oamenii ies în stradă, cîteodată chiar şi în număr de zece, pentru a susţine un ministru al culturii, de exemplu, înseamnă ceva. Nu ştiu cît e de posibilă schimbarea, dar e important să iei parte, să fii activ şi să-ţi pese de cine ne conduce şi cum se întîmplă asta. Aşa cum nu e deloc productiv să te gîndeşti că n-o să se schimbe nimic şi că n-are nici un rost să ieşi în stradă să susţii o cauză pentru că oricum e târziu ca lucrurile să se repare. Nu cred c-am făcut niciun portret robot al personajului comun care defineşte societatea de astăzi, tocmai pentru că mă cam sperie ideea unui personaj comun. Sper să nu devenim un personaj comun şi să ne luăm luxul de a gîndi şi acţiona cu propriile noastre minţi.
Un interviu de Gabriel Andronache
Repere biografice
Născută la Iaşi, Cosmina Stratan a activat o perioadă în presa locală, lucrând la Opinia Studenţească şi ca reporter TV. În 2008 este admisă la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Debutul său în cinematografie îi aduce în 2012 „Premiul pentru interpretare feminină” la Cannes pentru rolul Voichiţa din filmul “După dealuri”, regizat de Cristian Mungiu. După un alt premiu prestigios, EFP Shooting Star, obţinut în 2014 la Berlin, Cosmina Stratan a interpretat magistral rolul Elena din filmul danez “Shelley”, produs în 2016 şi al cărui regizor, Ali Abbasi a fost nominalizat, tot la Berlinală, pentru premiul de debut.
[ad_2]
