De fix 30 de ani, actorul şi regizorul Viorel Vârlan iese la rampă prin interpretări de excepţie în spectacolele Teatrului Luceafărul, dar şi în montări destinate marelui public, cum este şi cazul celei mai recente premiere naţionale puse în scenă la Ateneul din Iaşi, “Certificatul”, un exemplu de teatru social, militant.
- Dialogul nostru are loc la foarte puţin timp de la reprezentaţia Certificatul, o piesă pe care aţi montat-o în premieră naţională la Ateneul din Iaşi. Care ar fi istoria acestui spectacol?
– Povestea acestui spectacol începe cu vreo doi ani de zile în urmă, când, în timpul încercărilor mele de a găsi piese noi pe internet, am dat peste o versiune radiofonică a acestei piese, semnate de dr. Venerus Popa, în regia lui Mihai Lungeanu, regizor cu care am lucrat într-o vreme. Mi-a plăcut atât de mult această versiune, iar textul mi-a rămas întipărit în minte, dar nu găseam încă momentul şi locul de a-l pune în scenă. Şi iată că ne-am adunat astă vară, eu, Aurelian Bălăiţă, Liliana Mavriş Vârlan, soţia mea, şi Gheorghe Şfaiţer, să sărbătorim 30 de ani de activitate pe scenă şi să ne reamintim de vremurile trecute. Atunci ne-a venit ideea de a face un spectacol care să marcheze acest lucru. Din acea echipă mai facea parte Dorina Crişan Rusu, un compozitor de renume, un om absolut senzaţional, dar care ne-a părăsit între timp. Am propus Certificatul. L-au ascultat cu toţii, au citit textul, concluzia a fost că e OK. Ne-am gândit să ne întâlnim la Ateneu pentru că absolut toţi mai jucasem acolo, unde ne simţeam ca acasă. Proiectul a fost foarte bine primit de către director şi am avut tot ajutorul scontat. Însă simţeam că mai e nevoie de ceva. Textul este scris de un doctor, care nu se sfieşte să aducă tarele acestei lumi în oglinda scenei. Simţeam însă că această ironie a autorului ar trebui completată. N-aş fi vrut să mă refer doar la sistemul sanitar şi atunci am apelat la nişte texte semnate de Constantin Tănase, Caragiale, Eminescu, Ion Pribeagu, în care aceştia atacau în versuri lumea birocratică, corupţia, cu trimiteri la lumea bisericii, practic, la tot ce înseamnă viaţă socială, lumea celor care ne conduc. Textul fiind atât de acid, de bine încorporat în viaţa de zi cu zi, lumea rezonează cu cei doi cântăreţi ambulanţi din piesă. M-am bucurat că am avut această idee de a aduce în prim – plan texte uitate, de arhivă, ale unor scriitori care sunt şi astăzi actuali.
- Care ar fi mesajul acestui spectacol şi de ce ar trebui publicul ieşean să-l vadă?
– “Certificatul” este un spectacol în care nu am ezitat să aduc tarele societăţii pe scenă, să le arătăm cu degetul, să nu ascundem gunoiul sub preş. L-am scos de sub preş, l-am arătat şi chiar am incitat publicul, în finalul spectacolului, să ia atitudine, în sensul de a nu mai permite să ne obişnuim cu corupţia, cu birocraţia, cu nepăsarea şi neglijenţa care domnesc între noi. Trebuie să reacţionăm. Nu neapărat să explodeze din nou mămăliga, dar trebuie să luăm atitudine. Cred că este o datorie a oamenilor de teatru să facă spectacole precum al nostru, cu tentă socială.
- Sunteţi actor la un teatru care se adresează copiilor. Pe de altă parte, jucaţi şi în piese de teatru destinate unui public adult. Care ar fi diferenţele dintre cele două ipostaze?
– Diferenţele sunt enorme. Ceea ce este esenţial e că cele două munci se completează una pe alta, nu există nici o oponenţă între ele. Din punctul meu de vedere, un actor trebuie să joace cu aceeaşi plăcere pentru ambele categorii de public.
- Am avut un festival de film, încă avem un festival de literatură, dar şi unul de teatru destinat publicului tânăr, iniţiat de criticul Oltiţa Cîntec, director artistic al Teatrului Luceafărul. E suficient pentru un oraş cultural de dimensiunea Iaşului?
-Niciodată nu sunt suficiente pentru un oraş de dimensiunile Iaşului. Ar trebui să luptăm pentru manifestările de anvergură. Aşa, ele mai există, dar sunt sporadice, nu au coerenţă, nu au periodicitate. Noi, prin Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, facem o excepţie, iar acest festival îşi întăreşte forţele pe an ce trece, importanţa sa devenind din ce în ce mai mare. Dar, aşteptăm şi concurenţa, de la Teatrul Naţional. Iaşul are nevoie şi de un festival de teatru dramatic de forţă.
- Nu e oarecum frustrant să joci într-un teatru pentru copii, acolo unde există un anumit anonimat, dat fiind că te afli ori în spatele unei măşti, ori în spatele unei marionete?
-Astăzi, teatrul de păpuşi este o noţiune incompletă, pentru că noi jucăm foarte mult la vedere, ca actori, şi nu ne mai rezumăm doar la păpuşi, ca în anii 50 – 60. Da, se spune că acest gen de teatru pentru copii ar fi Cenuşăreasa teatrului, deşi este mult mai greu. E destul de uşor să acaparezi spectatorul adult, pe când la copii este mai greu. Haideţi să vă povestesc o întâmplare, apropo de anonimat. La anul se împlinesc 30 de ani de când jucăm Punguţa cu doi bani. Acum 3 – 4 ani a venit o mămică cu o fetiţă în vârstă de circa 5 ani şi mi-a spus: „Prima oară când am văzut spectacolul, eram de vârsta ei”. Merg foarte des şi sunt recunoscut în multe locuri. Nu, nu simt că teatrul de păpuşi ar arunca un actor în lumea anonimatului, dar sigur că fiecare actor simte nevoia să facă şi teatru pentru adulţi. Asta îl completează şi-l îmbogăţeşte în acelaşi timp. Mai ales că aici, la Teatrul Luceafărul, avem spectacole care se adresează tinerilor şi maniera în care sunt puse în scenă este una foarte modernă.
- Ce părere aveţi despre noua imagine a Ateneului?
– Am colaborat foarte bine şi cu dl Brătescu, dar sunt absolut încântat de noul director. Se simte un aer proaspăt, o disponibilitate fantastică pentru spectacole şi pentru a crea atmosfera necesară acestei instituţi atât în interiorul ei, dar şi pentru public, prin spectacolele de aici. Publicul Ateneului este unul deosebit, bine format.
- După 30 de ani de scenă, ce anume vă păstrează entuziasmul de a juca în continuare?
– Entuziasmul să ştiţi că a crescut. În tinereţe, am început să fac facultatea de teatru în ideea că voi face teatru dramatic, lucru la care am renunţat uşor în momentul în care am realizat că păpuşa îmi oferă mult mai multă satisfacţie decât teatrul pentru adulţi. E mult mai greu şi mai interesant. După 30 de ani, am aceeaşi plăcere de a juca, de a intra pe scenă, de a simţi publicul. Nici un public nu seamănă cu altul. De altfel, ca actor, simţi publicul foarte bine. Publicul este ca o aglomerare de energii. Felul în care te adaptezi acestor energii ţine de personalitatea fiecărui spectator. Dacă vei juca în faţa unei săli pline cu doctori, vor fi cu totul alte reacţii decât cele dintr-o sală cu profesori. Publicul găseşte o frecvenţă comună pe care reacţionează. De multe ori, stai cu spatele şi simţi că ei, spectatorii, sunt acolo. Vă dau un exemplu: cel mai liniştit public, pe care-l simţi cel mai atent, este cel de la ţară. Nu simte nevoia să comenteze, ci participă la spectacol într-o tăcere care te poate de multe ori deruta, dar, de fapt, ei sunt fascinaţi de ceea ce văd pe scenă.
Un interviu de Gabriel Andronache
