Am urmărit în campanie mai toate mesajele partidelor politice referitoare la politicile sociale și economice ce le vor implementate în România. Chipurile, pentru prosperitatea țării. Toți vorbesc pompos, în termeni academici și economici, deși mulți dintre ei repetă acele sintagme ca niște papagali fără a ști măcar ce înseamnă. Am auzit tot felul de propuneri de măsuri economice care ar fi menite să ajute la dezvoltarea capitalului românesc și care ar trebui să ne scape de sărăcie. Am auzit despre strategii de dezvoltare pe termen scurt și mediu și despre crearea de locuri de muncă. Însă nu am auzit pe nimeni să zică vreun cuvânt despre problema de fond a mocirlei în care se zbate mediul de afaceri din România: resursa umană. Nu am auzit nimic nu pentru că cei care întocmesc programele economice nu cunosc problema sau nu au soluții. Nu am auzit pentru că cei care trebuie să rezolve problema sunt politicienii.
Din punctul meu de vedere, resursa umană este una din principalele cauze ale acestei economii putrede. Fără o reformă radicală în acest domeniu orice măsură fiscală este o fată morgana. Cum ar zice o vorbă veche moldovenească „ văruit pe nelichit, bogdaproste c-am gătit”. Totul pleacă de la slăbiciunea politicului în fața sindicatelor și a presiunii care o reprezintă salariații ca și mase de manevră în campaniile electorale. Legislația în domeniul muncii a fost modificată în interesul obținerii de voturi. Astăzi patronii sunt sclavii angajaților. Un angajat poate să facă ce vrea la un loc de muncă: poate să lipsească, poate să plece sau poate să fure fără a fi tras la răspundere și fără a exista o repercusiune asupra sa. Patronul trebuie să se poarte cu angajatul precum cu sfintele moaște. În schimb, dacă o companie comite un abuz asupra unui angajat instituțiile statului pe linie de legislație a muncii, de la inspectoratul muncii până la instanțe de judecată „execută” compania scurt și la obiect. Dacă un angajat fură 5.000 de lei nu poți face nimic. ITM-ul, Poliția, Parchetul și instanțele de judecată își bat joc de tine și până și se face lehamite. Legislația nu tratează în mod egal angajații cu angajatorii. Există instituții care pot sancționa derapajele angajatorilor, dar nu există instituții care să sancționeze derapajele angajaților. Iar aberațiile din Codul Muncii arată mai degrabă că legea a fost făcută de niște tâmpiți care vorbesc din cărți și care în viața lor nu au condus nici măcar o scară de bloc.
Astăzi, resursa umană din România este lipsită de responsabilitate. Lipsa de responsabilitate se regăsește în serviciile sau produsele de proastă calitate de care tot noi angajații ne plângem. Ne place să ne revoltăm și să facem gura mare când cineva ne servește în lehamite la un ghișeu, ne vorbește în răspăr sau ne dă cu flit, dar, în același timp, când suntem în pătrățica noastră, la serviciul nostru, avem aceeași atitudine de durere-n cot, ne uităm la ceas și abia așteptăm să se facă week-end. Durerea e că această nesimțire e încurajată cu vârf și îndesat de toți cei care ne conduc. Mă uit la cei care au plecat în afară. Când munceau în România se plângeau de condiții grele de muncă, de ore suplimentare și de patroni asupritori. S-au dus în străinătate și înghit, cu plăcere, condiții mai grele de muncă. E adevărat că pe mai mulți bani, dar orele suplimentare sunt mai multe, zilele libere mai tango, iar dacă ridici capul din pământ ți se arată ușa.
Iar problema e că ne învârtim într-un cerc vicios: dacă politicul ia taurul de coarne rămâne fără voturi. Așa că preferă să astupe rahatul care l-a produs într-un sfert de secol de democrație.
Am învățat că lucrurile solide se fac cu sacrificii. Pentru intrarea pe un făgaș normal sacrificiul trebuie făcut de o guvernare, politică sau tehnocrată, care să își asume o măsură nepopulară în interesul țării. PDL și Băsescu au făcut parțial acest lucru. Au tăiat salariile pentru a evita scufundarea în rahat a țării. Au plătit cu scorul în alegeri. Acum, cine mai e dispus să se sacrifice pe altarul guvernării?
Rareș Neamțu
