“Afacerea Est” s-a dovedit cu adevărat o întreprindere profitabilă în Est. Actorul Constantin Puşcaşu a obţinut, împreună cu Ion Sapdaru, “Premiul pentru cel mai bun actor” la Tallinn Black Nights International Film Festival, iar regizorul Igor Cobileanski a fost distins cu “Premiul pentru cel mai bun scenariu”. O performanţă care completează în mod fericit cariera lui Constantin Puşcaşu, unul dintre actorii cei mai apreciaţi ai scenei ieşene.
- Purtăm acest dialog la scurt timp după ce aţi câştigat, împreună cu Ion Sapdaru, Premiul pentru interpretare la Festivalul Internaţional de Film de la Tallinn pentru rolul jucat în Afacerea Est. Încă se poate spune că vorbim la cald despre acest eveniment. Care credeţi că au fost argumentele care au stat în spatele motivaţiei juriului?
– Cred că această combinaţie de umor cu drama personajului meu bănuiesc că a fost un argument în favoarea mea. Oricum, cinematografia românească este foarte bine privită în străinătate. Apoi, a contat foarte mult lucrul cu Igor Cobileanski, care este un foarte bun psiholog şi care a ştiut să mă conducă prin meandrele personajului. De altfel, în relaţia mea cu Petro ne amuzam foarte mult, fiind şi de staturi diferite, parcă eram Don Quijote şi Sancho Panza. Ca şi structură, Ion Sapdaru era personajul care se descurca şi era responsabil cu partea comică, iar eu mai mult cu cea dramatică. Cred că şi această fuziune, acest amestec între cele două personaje atât de diferite ca structură interioară, i-au determinat pe membrii juriului să ne acorde premiul.
- Cinematografia românească actuală duce lipsă de comedii, remarcându-se mai ales prin producţii minimaliste. În acest context, reacţia publicului din sălile în care a fost proiectat Afacerea Est a fost una debordantă, râzându-se în hohote aproape la fiecare secvenţă. Ce deosebeşte o comedie bună de una comercială?
-În primul rând, scenariul, care, în cazul Afacerii Est a fost foarte bine scris. Igor Cobileanski n-ar fi putut să scrie un scenariu de film de comedie dacă el însuşi n-ar fi fost un om foarte luminos, cu mult umor. Igor este o persoană extraordinară şi mă bucur să mă numesc printre prietenii lui şi actorii cu care lucrează. Cred că este important modul în care abordezi acest gen de comedie, care este mult mai greu de jucat, de exemplu, decât drama. Noi am abordat cu multă seriozitate acest film. În spatele fiecărei comedii este o dramă. Aşa se naşte umorul, din situaţii, din limbaj, iar aici intervine ştiinţa scenaristului, a regizorului. Cred că aici se greşeşte puţin la alte filme. Noi am tratat totul cu multă seriozitate. Spre exemplu, personajul meu trăieşte o adevărată dramă, vrea să facă şi el nişte bani ca să se poată însura şi de acolo se nasc tot felul de situaţii neprevăzute în care este implicat, o lume care îi este complet străină şi de aici neînţelegerea de către el a ceea ce i se întâmplă.
- Afacerea Est consemnează o premieră, nu mai puţin de şapte actori ieşeni jucând în acest film. E cea mai mare concentraţie de actori din Iaşi dintr-o distribuţie cinematografică. Credeţi că, fiind o echipă ai cărei membri se cunoşteau foarte bine, a contat la obţinerea acestui succes? A fost un avantaj pentru regizor să lucreze cu un grup foarte bine sudat de actori?
-Am şi spus asta de multe ori, faptul că au fost în distribuţie colegi cu care am jucat şi mai ales Ion Sapdaru care are o atât de mare experienţă în cinematografie pe mine m-a ajutat foarte mult. Deja, cumva le cunoşteam reacţiile, le intuiam, şi cred că i-a venit uşor şi lui Igor să lucreze cu o echipă sudată, chiar şi cu actori din alte teatre din Moldova. Ne ştim între noi şi, astfel, ne-a fost uşor să colaborăm, să reacţionăm unul la celălalt. Da, categoric, a fost un bun argument pentru reuşita filmului.
- Credeţi că ar mai putea fi repetată o astfel de experienţă pentru actorii ieşeni? În general, cinematografia e o afacere a Bucureştiului.
-Deja Ion Sapdaru şi Teo Corban sunt actori consacraţi în cinematografia românească. Cei din Bucureşti nici nu pot fi acuzaţi foarte mult, pentru că vorbim despre nişte echipe care se formează, unii chiar din timpul studenţiei, şi le este mai uşor să joace cu un actor pe care-l cunosc şi care le înţelege indicaţiile mai repede. Poate că, necunoscându-ne, au o anumită teamă. La film nu ai timp două luni să construieşti un spectacol. A dat motor şi trebuie să intri imediat în personaj. Se filmează secvenţele foarte amestecat, astăzi filmezi finalul, mâine faci începutul şi trebuie să ai în minte toată creşterea, toată ascensiunea personajului. Dar, în Afacerea Est, fapul că am avut un regizor atât de bun şi un fin psiholog, precum şi pe Ion Sapdaru alături, cu experienţa lui, pe mine m-a ajutat foarte mult.
- Faptul că Igor Cobileanski e şi el moldovean a contat în această chimie?
-Sigur că da. Cumva ne înţelegeam ca şi limbaj, iar ceilalţi din echipă tehnică, majoritatea lor din Bucureşti, se uitau la noi şi trebuia să le traducem anumite cuvinte, regionalisme.
- Au trecut 26 de ani de la primul dumneavoastră rol pe scenă, Surdo Mutul din Nebuna din Chaillot. Când credeţi că atinge un actor o anumită maturitate artistică, o anumită siguranţă şi capacitate de a intui şi interpreta toate detaliile unui personaj?
-Nu cred că există o reţetă. Depinde foarte mult de disciplina lui, dacă este un actor serios şi abordează personajul cu seriozitate, şi mai ales dacă lucrează cu un regizor de primă mână. Ţin să-l menţionez aici pe Claudiu Goga, am crescut foarte mult sub bagheta lui. De asemenea, contează actorii pe care îi are alături. Eu am avut norocul de a avea alături actori foarte buni care m-au ajutat, m-au obligat să cresc şi eu, să le pot ţine piept, spre exemplu Teo Corban, Ion Sapdaru, Doina Deleanu, Anne – Marie Chertic, iar din generaţia tânără Doru Aftanasiu, Călin Chirilă, un actor extraordinar, Cosmin Maxim şi aşa mai departe. Dacă toţi aceşti factori sunt prezenţi, actorul poate să crească foarte repede, dar, în primul rând, el trebuie să fie serios, să respecte această meserie.
- Care a fost personajul pe care l-aţi stăpânit cel mai bine şi în care v-aţi regăsit în bună măsură?
-Sunt foarte multe personaje pe care le-am simţit, şi aici contează iar foarte mult regizorul, să te facă să te îndrăgosteşti de personaj, chiar dacă la început nu l-ai înţeles şi păstrezi o anumită distanţă, nu înţelegi de unde să-l apuci. Chiar ultimul personaj pe care-l joc, doctorul Stockman din “Un duşman al poporului” este un rol care-mi place foarte mult, dar şi Profesorul din „Vizita bătrânei doamne” sau Roberto Zucco din piesa cu acelaşi nume.
- Vi s-a întâmplat să respingeţi ideea interpretării unui anumit personaj?
-Da, au fost şi astfel de situaţii din acestea, în care am simţit ori că regizorul nu este pregătit, ori poate piesa nu era foarte bine aleasă, ori eu nu mă regăseam în acel personaj şi am simţit că nu mă ajută foarte mult în creşterea mea profesională. Desigur, au fost situaţii în care am plecat cu entuziasm, dar nu poţi părăsi un proiect la mijlocul lui. Dacă e să te hotărăşti în privinţa unui personaj, trebuie să o faci la început, pentru că altfel le strici munca celorlalţi colegi. Teatrul e o muncă de echipă. Trebuie să scoţi cât mai mult din acel personaj, chiar dacă nu ţi-a plăcut.
- Spuneaţi într-un interviu că aţi luat hotărârea de a vă face actor după ce aţi văzut un scheci cu Amza Pellea. Ce v-a fascinat la el?
-Da, atunci s-a produs un declic. Chiar nu cochetam cu teatrul. Terminasem armata, chestia asta era undeva prin 88, şi atunci a fost un fel de iluminare bruscă. M-am hotărât, m-am interesat cum aş putea face să intru în nişte trupe de teatru. Pe vremea aceea nu erau atât de multe posibilităţi, variante să faci teatru de amatori. Uşor, uşor am intrat în această artă, cu dezamăgiri, cu bucurii, cu iluzii.
- De ce e frumoasă meseria aceasta? Ce vă determină să reveniţi mereu pe scenă?
-Este o meserie efemeră. După ce ne ducem, foarte puţini oameni îşi mai amintesc de noi. Arta noastră e în acel moment, în acea secundă. Dacă este cineva martor la creaţia noastră, e bine, dacă nu, se pierde. E drept, mai avem ocazia să mai facem câte un film care rămâne, cum este cazul Afacerii Est. Fiind o meserie efemeră, singura noastră satisfacţie este dată de aplauzele spectatorilor. Există o bucurie de a fi pe scenă, de a interpreta alte şi alte personaje, ocazie pe care alţi oameni nu o au. Sunt de atâţia ani pe scena Teatrului Naţional şi mă duc cu aceeaşi bucurie, iar atunci când există o recunoaştere a muncii mele, parcă ea creşte şi reînvie şi merge mai departe.
Un interviu de Gabriel Andronache