Florin Antohi ”Era plină strada de morți împușcați în cap. Imediat, am învățat să vorbesc rusa cu mâna” (reportaj la Tighina) – Andrei Trofor ”Cu primul salar am ajuns până la berăria de vis a vis de hală unde s-a topit în spuma halbelor”

0
640

Poate nu se bucură de faima lui Cristoiu ori a lui Cristian Tudor Popescu, dar cu siguranță pot fi considerați adevărate enciclopedii ambulante, de la care poți să afli vrute și nevrute despre istoria de după 1989 a Iașului. Florin Antohi și Andrei Trofor se numără printre primii ziariști ai ”presei libere”, de la începutul anilor 90.

Antohi a rămas ”lup bătrân de presă”, de la care au învățat meserie mulți gazetari din târg. Pe de altă parte, despre Trofor se poate spune că a ”sărit gardul”, pentru că, pentru o perioadă, a fost cel mai cunoscut purtător de cuvânt, dacă nu din țară, măcar de prin părțile locului (Cantemir și Podu Roș).

De la Florin Antohi și Andrei Trofor aflăm cum se făcea presă prin anii 90, despre celebrele beții de care numai gazetarii sunt în stare, dar și întâmplări de pomină cu politicieni de prim rang, întâmplări despre care nu s-a scris și nici nu au apărut la TV.

GALERIE FOTO

  1. De ce te-ai angajat în presă? Bani, femei, faimă, sau nu ştiai nimic să faci?

Florin Antohi: Cred că a fost o predestinare, altfel nu-mi explic. Eram, prin toamna lui ’90, după o exmatriculare cu efect întârziat din facultatea de fizică, mai mult sau mai puţin politică… Am păţit ca-n bancurile cu proşti. Prin ’87, disperate de condiţiile imposibile de trai din cămine, nişte studente de la drept au pornit o mişcare de protest, care s-a transformat la scurt timp într-o mişcare de amploare. S-au umplut atunci străzile cu studenţi, care au blocat tramvaiele şi toate maşinile în marşul lor dinspre Copou spre Tudor. Securişti, pompieri, miliţieni, activişti de partid, toţi erau căcaţi pe ei! Eu eram la şpriţuri în Copou, la Vânătoru, cu nişte colegi de facultate. Începuserăm treaba devreme, iar spre seară s-au lipit de noi nişte ruşi care ne-au dat şi ei de băut.Veniseră într-o delegaţie la CUG. În jur de unu noaptea ne-am pornit fiecare spre casa lui, sau cămin. Dar n-am mai ajuns acasă în seara aia… Cei care fuseseră în respectivul marş – studenţi eminenţi, altminteri – nu au suportat cine ştie ce consecinţe. Au fost certaţi, unii dintre ei au dat şi cu subsemnatul, apoi fiecare şi-a văzut de ale lui. În schimb, toţi cei 6 studenţi care au fost cu mine la Vânătoru au fost exmatriculaţi. Eu am primit o mustrare cu avertisment, adică la următoarea mişcare greşită urma să fiu exmatriculat. Nu m-au dat afară din prima, pentru că mama era unul dintre puţinii ieşeni decoraţi cu Ordinul Muncii, semnat de Ceauşescu…A venit însă şi exmatricularea mea, un an şi ceva mai târziu, cu puţin înainte de revoluţie. Ca să te reînmatriculezi trebuia să faci un an de producţie, ca muncitor, apoi să primeşti o recomandare de la secretarul de partid. Nu a trecut anul şi a venit revoluţia, care pe mine m-a prins împuşcând bolţuri în pereţii fabricii de bere din Tudor.

După treaba asta am dat la Conservator, la secţia de chitară clasică. Am picat, cu opt şi ceva, imediat sub linie. A fost o concurenţă aspră, fiind prima oară când se înfiinţa o secţie de chitară clasică, la nivel de Conservator. Au fost doar şase locuri la vreo 20 de concurenţi, nu-mi mai amintesc. Cert este că am picat sub linie, iar frustrarea mea a fost mare pentru că trecusem de probe eliminatorii grele, cum ar fi solfegiul şi dictarea, dar am dat-o în fasole tocmai la proba de instrument, la care mă credeam cât de cât pregătit. E drept, am cântat pe chitara altuia la examen, pentru că a mea se spărsese. Chiar înainte de examen, când să cobor din tramvai, alunec de pe scară şi cad în cur, cu chitara sub mine. Praf s-a făcut! Am cântat pe chitara lui Mitică, un bun prieten al meu. Am luat un 6 şi pa! S-a stricat toată media. Aşadar, aveam 26 de ani, nu eram nici student nicăieri şi trebuia să mai aştept un an ca să dau a doua oară la Conservator. Fiind student în an terminal, suplinisem la şcoala 37 o catedră şi jumătate la fizică şi matematică, şi mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară. Care va să zică, am început să caut de lucru undeva unde să îmi păstrez degetele, ca să pot da din nou la Conservator. Şi cum căutam de lucru, uitându-mă pe anunţurile din ziare, fireşte, nu am găsit nimic pe potriva pretenţiilor mele. Apoi am citit un text şi mi-am dat seama că mai prost de atât nu aş putea scrie nici eu. Am luat redacţiile la rând şi în cele din urmă am ajuns la Evenimentul, care era la început. Am vorbit cu directorul – Constantin Pălăduţă – un om priceput pe meseria lui. Plecase de la Flacăra Iaşului, mai apoi de la 24 de ore şi, nu ştiu cum, l-a îmbrobodit pe Vasile Ilegitim să facă ziar. Evenimentul era atunci la început. M-a trimis la corectură, apoi de la corectură am fost mătrăşit pentru că şeful de acolo voia să-şi bage un neam în locul meu. Atunci am început să scriu. Primul meu text a fost un pseudo reportaj despre pasajul subteran care leagă cartierul Nicolina II de Frumoasa, apoi a urmat un comentariu politic, cu o greşeală de culegere chiar din titlu…

Andrei Trofor:Imediat după evenimentele din 1989 am fost atras de ceea ce s-a numit atunci «explozia presei libere» din România. Citeam toate publicaţiile şi, inevitabil, am început să colaborez la primele ziare apărute la Iaşi”. Iniţial, am fost numit purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean, dar cum în organigramă nu era un asemenea post, am dat concurs pentru funcţia (inexistentă și aici) de la Prefectura Iaşi, unde am lucrat şapte ani. Din 1997, am fost purtător de cuvânt al Primăriei, iar în această funcţie mi-am dat seama că nu pot decât să informez şi nu să influenţez evenimentele. La Primărie lucrurile au devenit mai complexe pentru că de activitatea acestei instituţii depinde viaţa fiecărui ieşean. De aceea, de multe ori am simţit apăsarea unor evenimente care au trezit nemulţumirea publicului, dar pe care nu puteam decât să le comunic, nu să le îndrept. Aceasta este una din frustrările meseriei. În schimb, ceea ce mi-a dat forța să rezist au fost colaborările pe care le-am avut cu presa locală. Am scris, am făcut emisiuni de televiziune, am fost și colaborator al Radio Iași grație regretatului Valeriu Ștefan care mi-a propus să transmit scurte relatări despre activitatea din administrație. Am fost și primar pentru o zi, atunci când ziarul Flacăra Iașului a titrat „Trofor Primarul nostru” pentru că am stat o zi întreagă în curtea Primăriei cu cei care protestau pentru a-și primi banii cuveniți de la venitul zilnic garantat (VMG). Adevărul gol goluț este că m-am angajat cu adevărat în presă abia în 2010, când am decis să pun în cui cariera de purtător de cuvânt după fix douăzeci de ani de activitate. Mi-am îndeplinit astfel visul de a lucra în televiziune (e drept pentru o scurtă perioadă, dar asta nu din vina mea).  Așadar, glorie aveam, banii curgeau ca un pârâiaș de munte, iahturi și femei, ce să mai vorbim…Cred că partea cu femei ar trebui tăiată, dar dacă rămâne între noi , lăsăm așa. Da, după ’89 mulți am visat să fim ziariști. Eu îmi aduc și acum aminte de primul articol (mult spus) publicat în 24 Ore – se intitula „comuniștii au întors căruța istoriei cu fundul în sus”. Sau în jos, cine mai știe ?Eram redactor colaborator la Evenimentul și apoi am plecat în concediu. Pe drum, ce m-am gândit eu cu mintea mea sprințară: dacă mă oprește poliția și trebuie să îi arăt legitimația (mă ardea să o arăt oricui, așa mândru eram de ea) și acolo scrie colaborator ? Noo, nu e bine, drept pentru care am șters cuvântul buclucaș și am rămas redactor plin, în plină vară.

  1. Apropo, care a fost cea mai tare beţie pe care ai tras-o cu colegii?

Florin Antohi: N-aş putea să fac un clasament. Dar un loc aparte în topul beţiilor mele îl are una trasă de mine cu redacţia de ştiri a televiziunii naţionale din Chişinău. Împreună cu Gherman Sandu (am auzit că n-ar mai fi printre noi, Dumnezeu să-l ierte!) şi cu cameramanul Iulius Ştirbu, ne-am pornit să facem un reportaj la Tighina (Bender) şi ne-am trezit că au venit ruşii peste noi. Nu pot să spun prin ce am trecut atunci. Dar frica a fost grozavă când a venit cu cazac şi ne-a legitimat. Când a văzut că şoferul are ordin de serviciu scris în grafie latină şi nu chirilice, i-a băgat kalaşnikovul în gură. M-a văzut apoi pe mine că-s altfel îmbrăcat, mi-a boscorodit ceva pe limba lui, iar eu îi tot ziceam “Ia, franţuzki celovek!”. M-au prevenit băieţii să nu care cumva să spun că-s român că mă execută pe loc. Cred şi eu! Era plină strada de morţi împuşcaţi prin cap. Îmi dă rusoiu să beau ceva, cred că era spirt medicinal. Trag un gât. Dintr-o dată îmi ia foc totul, mi se taie respiraţia. Dar mi s-au oprit genunchii din tremur şi viaţa e mai frumoasă. Imediat, am învăţat să vorbesc rusa cu mâna. Cazacul ne lasă baltă şi ieşim apoi printre liniile frontului, nu ştiu cum, dar am scăpat vii. Apoi, dacă tot am avut parte de emoţii mari, am făcut o incursiune, peste deal, la Varniţa, la un cumătru de-al lui Gherman să ne dregem după spirtul cazacului. Când a auzit că au intrat ruşii în Bender, parcă-l aud, “Femeie, scoate jumările, zacusca şi vinul!Bem cât putem, luaţi şi voi la canistră, că dacă vin ruşii nu mai rămân cu nimica!”.Abia spre seară am ajuns la Chişinău. Petrică Bogatu era redactor şef la ştiri şi era fiert de îngrijorare. Bucuria să ne vadă teferi pe toţi a fost mare! Bineînţeles, televiziunea Chişinău a dat pe post filmările din Transnistria şi au pus acolo, în colţul din stânga sus, ca la CNN, “no comment!”. Ce să mai comentezi, când nici să deschidem gura nu mai puteam! Canistrele cu vinul cumătrului de la Varniţa s-au topit rapid. La fel şi sticlele cu vodcă – şase la număr – pe care le-am cumpărat eu de la un magazin din apropiere. M-am trezit a doua zi, chiaun, tremurând ca un câine la injecţie…

 

Andrei Trofor: La această întrebare nu pot să răspund pentru că și ei și eu suntem în viață, ba chiar unii avem și soții extrem de vigilente. Știti cum se spune, cu astfel de secrete te duci până în mormânt. Și totuși, erau frumoase clipele de după primirea drepturilor de autor pe la berăriile celebre ale Iașului. Atât de interesante încât mulți nici nu mai ajungeau cu ele (drepturile) până acasă.

 

  1. Cât a fost primul salariu obţinut din presă şi cum l-ai cheltuit?

Florin Antohi: După două săptămâni de corectură, am fost trimis acasă şi nea Puiu Secu mi-a pus în palmă un plic cu 3.000 lei. Am rămas plăcut surprins, pentru că la acea vreme salariul mediu era undeva la 2.300 lei. Eu, ca suplinitor la şcoala 37 luam pentru o catedră şi jumătate 2.600 lei. Deci era bine tare! Partea proastă era atunci că acei 3.000 lei erau nu doar prim salariu, dar şi un fel de lichidare. Era dimineaţa pe la 6:00, când am ieşit din Tipografia de la Dosoftei. Chiar în imediata apropiere, la parterul unui colţ de bloc, un băiat isteţ s-a gândit să facă un mic bar, care era deschis non-stop. Am băut o cafea şi un coniac, apoi am plecat acasă. Tot restul de bani l-am dat mai apoi maică-mii, că-i eram superdator pentru toate câte le făcuse pentru mine. După trei luni, timp în care ziarul a crescut, atât la conţinut cât şi la numărul de pagini, am tot inaugurat rubrici peste rubrici, dar orientarea mea a fost cu precădere în zona politică. Am scris enorm. Dar am şi câştigat enorm, iar ziarul se vindea. Lumea cumpăra ziare, nu ca acuma.Un tiraj de 30.000 de exemplare era considerat mic.

 

Andrei Trofor: O sută și patrusprezeci lei plătiți cash la casierie, cu care am ajuns până la berăria de vis a vis de hală unde s-au topit în spuma halbelor de bere

 

  1. Care a fost cel mai amuzant/penibil/jenant moment cu persoanepublice la care ai asistat în calitate de presar?

Florin Antohi: Iarăşi, mi-e greu să fac un clasament. Unul haios ar fi cel în care l-am cunoscut pe preşedintele Franţei, Francois Mitterrand. Venise la Iaşi, în vizită oficială, împreună cu Iliescu, în ’92.Doamne, ce mi-a mai plăcut primirea pe care amicul meu Dan Borş, împreună cu tovarăşii lui de la Agora, i-au făcut-o! L-au aşteptat pe Iliescu, în faţă la Golia, cu nişte pancarde mari pe care scria “Iliescu şi-ai lui hoţi, să ne pupe-n cur pe toţi!”. Dar să nu deviez de la subiect. În programul vizitei era şi acel moment în care Mitterrand trebuia să semneze în cartea de onoare a nou înfiinţatului Centrul Cultural Francez. Din raţiuni de securitate, probabil, programul orar nu a fost respectat cu precizie. Ştiind că e prea mare îmbulzeala la universitate, m-am dus direct la Centru. Dar n-am intrat prin faţă, ci printr-o uşă din spate care fusese a femeii de serviciu pe vremea când acolo era şcoală populară de artă. Şi dacă tot am intrat acolo, am mers să mă piş. Termin, mă spăl pe mâini şi, când să dau colţul spre sala unde se petreceau toate alea, dau peste un omuleţ mic de statură, chelbos, cu un nas coroiat, mai să-i intre-n gură. Îl văd, mă vede, tresărim amândoi.Mă prind şi îngaim: “musiu, le prezidant?”. Omuleţul îşi dă seama că-s un amărât de ziarist, nu prea vorbitor de franceză, dar nu o ameninţare. Şi-mi răspunde: “oui”. “Moi, je sui Floran Antohi, jurnalist…”  Râde, apoi mă ia de braţ. Îmi dau seama că dacă nu o făcea îmi zburau căpăţâna cei doi sepepişti din imediata apropiere, luaţi prin surprindere de prezenţa mea. Nu ştiu cum se face, dar preşedintele a uitat că se ţine de braţul meu. Apoi apare şi Iliescu, care se holbează la mine şi e descumpănit. Nu înţelege ce se întâmplă. “A, c’est Florin Antohi, jurnalist, a L’Eveniment du Iassy”, mă prezintă preşedintele Franţei. Aşa l-am cunoscut pe Iliescu, prin preşedintele Franţei! Cel mai tare s-a amuzat de fază nea Costică Simirad, primar la acea vreme. Alţii au fost mai puţin veseli… O altă fază haioasă am avut-o cu un deputat, nu-i dau numele. Eram la Independentul şi stătuse omul până seara, foarte târziu la şpriţuri. M-a rugat să-l conduc până la un taxiu. Şi cobor cu el strada Gavril Musicescu, spre blocul Tarom. Cum vorbeam noi, la un moment dat, îi cad pantalonii de pe el şi rămâne în buricul târgului, pe trotuar, în chiloţi. Omul fusese la baie şi probabil nu se încheiase bine la pantaloni. De ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, se apleacă omul, îşi trage pantalonii, se încheie şi merge mai departe. Ar mai fi o fază haioasă pe care am tras-o împreună cu Schultz şi Cătălin Dumitrescu, la Hotel Europa, cu puţin înainte ca Băsescu să iasă pentru prima oară preşedinte al României. Îmi zice Schultz: băi, m-am cunoscut cu Băsescu în budă, când ne pişam şi i-am zis că vreau să-i prezint nişte prieteni. “Du-te băi, vorbeşti serios?”, îi zic.“Pe bune, hai că-l aduc, să facem cu el o poză!”. Şi chiar aşa a fost!

 

Andrei Trofor:Nu neapărat jenant, dar revelator pentru ce urma să se întâmple cu mass media românească după mulți ani. Am văzut și auzit cu ochii și urechile mele cum jurnalistul dicta protestatarului lozincile care se strigau la miting și pe care le-am revăzut în ziar a doua zi.

 

  1. Care au fost cele mai tari invenţii/dume pe care le-aţi citit în presa din ultimii 25 de ani?

Florin Antohi: Au fost multe, inclusiv aia cu găina care naşte pui vii, a lui Cătălin Ştefănescu, pe care i-o pun toţi în cârcă lui Cristoiu. Oricum, la acest capitol de departe cel mai tare e Marcel Flueraru, bunul şi vechiul meu prieten. M-a spart cu poveşti de genul “supărat că porcul i-a băut ţuica, un gospodar s-a spânzurat de grindă” sau cu calul care citea poezii de Eminescu. M-a amuzat tare şi titlul, tot al lui Marcel, “Aflat la Iaşi în vizită de lucru, premierul Radu Vasile a accidentat o mămăligă” şi povestea în sine cu oamenii care aşteptau în staţia de autobuz din Cucu, când trece coloana oficială, care sperie o babă rătăcită pe trecerea de pietoni, care babă scapă paporniţa din care iese o mămăligă. Apoi maşina lui Radu Vasile calcă cu roatape mămăligă şi stropeşte lumea din staţie, cu mămăligă! A fost mişto şi duma lui Cătălin Dumitrescu: “Stupefiat, un gospodar privea cum video-recorderul îi făta un liliac”. Sau asta: “Ion Iliescu şi-a dat seama că oamenii de rând nu mai au bani să-şi facă nevoile!”, tot a lui Dumitrescu. Sunt multe şi chiar au făcut deliciul multor cititori, ori prin calitatea titlului, foarte inspirat, ori poate prin fantezia debordantă a autorului.

 

Andrei Trofor: Duma, acest cuvânt devenit celebru, cred că a fost inventat la Iași. Am să vă spun una care mă are cumva autor și pe mine. O hotărâre de consiliu local prevedea că peștii nu pot fi ținuți în acvarii cu pereți ovali și opaci, în fapt era o prevedere europeană pentru diverse activități, printre care și acvaristică. Știrea care a plecat de la Iași a conținut hotărârea respectivă, dar cu o greșeală de redactare, necorectată nici până astăzi, astfel că peștii din acvariu au devenit victimele cruzimii oamenilor care îi țineau în acvarii opace. Un google și sigur mai este pe undeva duma respectivă.

 

  1. Cu ce te-ai ales după anii petrecuţi în presă? Bani, datorii, femei, iahturi, sau doar cu limba română?

Florin Antohi: Cu o experienţă de viaţă foarte bogată şi frumoasă în acelaşi timp. Am avut parte de emoţii mari, dar şi de satisfacţii greu de descris în cuvinte. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care când le spuneam cum mă cheamă se luminau la faţă, apoi îmi ziceau că îmi citesc textele şi comentariile, că mă apreciază. Mi s-a întâmplat să fiu târât şi în instanţe. O singură dată am pierdut un proces m-am ales cu o amendă penală de zece milioane lei, pentru insultă, pe motiv că l-aş fi făcut labagiu pe un anume Bocai, patron la Intertranscom. Eu am spus despre el, la acea vreme, doar că practică o formă de onanism sindical. Imaginaţi-vă ce caterincă a fost în instanţă, când a trebuit să le explic, la solicitarea avocatei reclamantului, ce înţeleg eu prin onanism! Am tot bătut eu şaua că de fapt a fost o figură de stil şamd. Până la urmă, am aflat că familia reclamantului e plină de judecători şi  prieteni magistraţi, aşa că mi-am furat-o. De atunci am fost mai prudent, mai atent la relaţiile dintre oameni şi mai puţin arogant. Da, uite un lucru pe care l-am învăţat, smerenia… Nu sunt sărac şi cinstit, ca Iliescu. Dar nici mai hoţ ca unii şomeri de lux, care nu se pricep la nimic şi prind mandate peste mandate în Parlamentul României. Am profitat de tot ce mi-a ieşit în cale, dar am furat şi multe şuturi în cur. Nu am iaht. Am doar o maşină şi stau într-o mansardă – cel mai frumos palat din Iaşul ăsta. Sunt un om bogat, chiar foarte bogat, prin soţia care e lângă mine şi-mi cenzurează tendinţa de a fi ghiolban, dar şi prin prietenii mei, oameni de foarte mare calitate. Sunt un creştin păcătos, care încă îşi mai caută calea smereniei.

 

Andrei Trofor: Serios vorbind, am rămas cu ceva neprețuit după experiența de ziarist și purtător de cuvânt. Cu mulți prieteni, majoritatea mai tineri decât mine, care și-au dedicat întreaga energie, entuziasmul și talentul presei, această doamnă seducătoare ce din păcate pe mult prea mulți i-a trădat.

Rareș NEAMȚU

0 0 votes
Article Rating


Abonează-te
Anunță-mă
0 Comments
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Inline Feedbacks
View all comments