Director de institut, profesor universitar, chirurg, preşedinte al celor mai prestigioase societăţi de chirurgie cardiovasculară, Cetăţean de Onoare al Iaşului, Grigore Tinică este, înainte de toate, omul în mâinile căruia au bătut peste 7.000 de inimi suferinde. Cu harul său, profesorul Grigore Tinică a smuls moartea din pieptul a mii de pacienţi, recreând miracolul vieţii secundă cu secundă. Un om providenţial, un luptător zi de zi pe frontul ultimei speranţe.
- Sunteţi unul dintre cei mari chirurgi cardiovasculari din Europa. Ce v-a făcut să vă îndreptaţi către această specializare medicală deosebit de dificilă, care presupune un ritm de lucru extrem şi o responsabilitate pe măsură?
-A fost oarecum şi o tendinţă, oarecum şi o întâmplare. Când am intrat la facultate, mi-a plăcut această specialitate. Am făcut ore suplimentare la cursuri, învăţând despre tot ceea ce însemna chirurgie. Erau cercuri pe obiecte, aşa se numeau pe atunci. În final, după anul cinci de facultate, a fost o împărţire pe specialităţi medicale şi chirurgicale. Am reuşit să prind specialităţile chirurgicale, la care era greu de intrat şi erau şi mai puţine. Eram 456 de studenţi la medicină generală într-un an şi era foarte greu să prinzi o specialitate chirurgicală. Am făcut chirurgie generalistă, am fost pe metereze la chirurgia generală de urgenţă, lucrând trei ani de zile la Călăraşi, după care am trecut la specializarea de chirurgie cardiovasculară. M-am specializat şi la Moscova, iar în 1990, cu ocazia unui congres organizat la Chişinău, am primit vizita profesorului Ioan Pop de Popa, însoţit de o echipă de medici chirurgi şi anestezişti de la Fundeni, ocazie cu care a prezentat o lucrare despre valva tisulară, de porc mistreţ. Atunci mi-am dat seama cât de fascinantă este această specializare. În 1991, când s-au deschis primele concursuri pentru doctorat în România, am ales să vin la Fundeni, continuându-mi cumva activitatea pe care o începusem la Spitalul Republican din Chişinău. Mi-am ales ca temă de doctorat chirurgia de revascularizare coronariană sau bypassul coronarian. La Chişinău, în etapa respectivă, nu se prea făceau asemenea operaţii. Chirurgia vasculară era foarte bine dezvoltată, la fel şi chirurgia cardiacă valvulară, cea congenitală, dar mai puţin cea a coronarilor. Era o nişă cumva, un gol pe care am hotărât să îl umplu. O parte din colegii mei de atunci au plecat la Moscova, o altă parte prin diferite ţări din Europa sau în Canada şi SUA.
- Şi, totuşi, e un domeniu foarte riscant şi cu mult stres pentru un medic chirurg. Operează un organ vital…
-Da, chirurgia cardiovasculară este o specialitate solicitantă. Aici trebuie să ai curaj, dar şi abilităţi, inteligenţă şi foarte mult profesionalism. Dar cel mai important este să munceşti, să ai capacitatea de a acumula cunoştinţe şi de a le putea folosi. Dar şi bucuria e pe măsură, pentru că vezi omul căruia îi opreşti inima pentru câteva minute sau câteva ore, apoi, după ce o porneşti, vezi că funcţionează. Este o satisfacţie. Pe de altă parte, munca noastră se aseamănă în mare parte cu munca geniştilor. Un pas greşit în stânga sau în dreapta poate să se soldeze cu o catastrofă. De aceea, trebuie să avem o mare precizie şi acurateţe în ceea ce facem. În esenţă, chirurgia cardiacă este o mare artă.
- Aţi efectuat prima operaţie pe cord la Iaşi pe 8 mai 2000. Au mai urmat peste 5.000. Vă aduceţi aminte în mod particular de o intervenţie anume, ceva care v-a impresionat foarte mult atât din punct de vedere uman, dar şi profesional?
-Prima operaţie la Iaşi am făcut-o pe 21 aprilie 2000, dar a fost o operaţie vasculară. Se mai făcuseră astfel de intervenţii în Clinica de Chirurgie de la Spitalul „Sfântul Spiridon”, dar prima operaţie cardiacă, cu circulaţie extracorporeală, a fost, într-adevăr, cea din 8 mai. Ţin minte, era o doamnă pe nume Maria, căreia i-am făcut o protezare mitrală. Îmi aduc foarte bine aminte de acea operaţie, pentru că pe 21 aprilie noi făcusem trei operaţii şi, a doua zi, încă una. Era sâmbătă, a doua zi era Paştele. Pe vremea aceea aveam doar zece paturi, restul secţiei nefiind amenajat. Aveam reanimarea şi încă şase paturi, iar unde este acum sala hibridă erau alte patru paturi de terapie intensivă, în fosta sală de naşteri a Spitalului Parhon. De-a lungul timpului, am avut mulţi pacienţi care au venit cu ultima şansă. Vă dau exemplul unui pacient recent, venit de la Vaslui, care a venit într-o formă avansată de insuficienţă cardiacă, refractară la tratamentul medicamentos, cu leziuni trivalvulare şi o fracţie de ejecţie foarte mică şi care nici la transplant nu se preta pentru că avea hipertensiune pulmonară severă. Dacă te uitai după ghidurile şi cărţile de chirurgie cardiovasculară, ar fi beneficiat în cel mai bun caz de un transplant cord – pulmon. L-am pregătit mai mult timp, el fiind internat în clinica de cardiologie în mai multe rânduri. Îl echilibram un pic, apoi mergea acasă, se decompensa şi venea din nou. La un moment dat, omul a venit la mine şi mi-a zis: „Domnule doctor, la mine e ca la Hamlet: To be or not to be? Ori mă chinui aşa încă două – trei luni, ori risc să fac intervenţia chirurgicală”. Şi am riscat, şi eu, şi el. Vreau să vă spun că a fost un succes. Am reuşit să-l operăm, să-i înlocuim valvele bolnave.
- Sunt importante astfel de intervenţii pentru a vă da optimism în continuare? Astfel de succese sunt importante în munca unui chirurg?
-Când am început să facem intervenţii chirurgicale la Iaşi, fiecare zi era o premieră. E adevărat, de-a lungul timpului, astfel de operaţii au devenit rutină, dar vreau să vă spun că aproape nu există două zile la fel, pentru că, de fiecare dată, există un pacient altfel. Nici o operaţie nu seamănă cu alta. Cu toate că în chirurgia cardiovasculară foarte multe gesturi, foarte multe acţiuni pe care le facem noi sunt tipizate şi codificate, totuşi există o stare de căutare şi inventivitate care apare în fiecare intervenţie chirurgicală. Chiar acum mi-am adus aminte de un caz de pe vremea când lucram la Bucureşti. Era vorba de o pacientă de 53 de ani, cu o disecţie acută de aortă, şi pe care am operat-o timp de 72 de ore neîntrerupt, într-o echipă de trei chirurgi. Doar ieşeam din când în când ca să mai bem o cană cu apă. Au fost trei zile şi trei nopţi de muncă şi de disperare pe alocuri. Eram tineri atunci, acum 20 de ani. După operaţie, am avut o mare satisfacţie că acea pacientă a reuşit să supravieţuiască. Un alt caz l-am avut la Iaşi, unde am operat o pacientă de şapte ori timp de 12 zile. Avea o tulburare de coagulare congenitală. Ulterior, am făcut şi o lucrare ştiinţifică pe această temă. Când ai asemenea cazuri, parcă şi organismul tău se adaptează. Uiţi de oboseală, de stres şi abia după ce termini operaţia îţi dai seama cât de obosit eşti.
- În astfel de situaţii apar dovezile că eşti făcut pentru o asemenea meserie?
-Nu ştiu, probabil atunci când trebuie să iei decizia optimă. V-am spus, când operezi, există anumite acţiuni codificate. Dar există şi situaţii când trebuie să iei o decizie în decurs de câteva secunde. Şi ai patru sau cinci opţiuni, dintre care trebuie să o alegi pe cea mai corectă.
- Impuneţi printr-o alură şi stăpânire de sine fără cusur. Inspiraţi siguranţă şi încredere. Care sunt lucrurile ce vă sensibilizează?
-Nu suntem roboţi. Şi noi, chirurgii cardiovasculari, suntem oameni. Această siguranţă pe care o vede lumea la noi este rodul unui antrenament îndelung. Confruntându-te în fiecare zi, uneori chiar de două – trei ori pe zi, cu situaţii limită, ajungi să pui stăpânire pe psihicul tău şi să ai mintea limpede şi clară ca să poţi lua deciziile cele mai importante. Suntem oameni şi avem emoţii. Spre exemplu, eu mă emoţionez mult mai mult atunci când trebuie să vorbesc în faţa unor necunoscuţi, a unui auditoriu, decât atunci când sunt în faţa morţii şi mă iau la trântă cu ea. Sigur, am şi eu pasiunile mele. Îmi place să călătoresc, să merg la munte, să stau în mănăstiri.
- Seara, când ajungeţi acasă, mai aveţi timp de ceva?
– Ajung târziu. Abia dacă am timp să-mi citesc scrisorile, să mai fac câte o lucrare ştiinţifică. Nu reuşesc de fiecare dată, dar măcar câteva elemente le pun la punct. Apoi, mă documentez despre anumite noutăţi medicale. Foarte rar, la două – trei noaptea, mai butonez şi Facebook-ul, pe care, de altfel, l-am interzis aici, în spital. Apoi, de două ori pe săptămână, împreună cu alţi colegi, profesori şi studenţi, jucăm fotbal pe terenurile de la Agronomie, mai mult pentru dezvoltarea fizică. Vreau să vă spun că, până pe la vârsta de 45 de ani, eu n-am prea jucat fotbal. Am practicat mult sport în liceu şi facultate, începând de la şah şi terminând cu atletica uşoară. Practicam probele de septatlon, pentatlon, dar am jucat şi baschet, handbal, volei în echipa facultăţii noastre de medicină. Fotbalul l-am început după ce am cunoscut câţiva prieteni la Rotary Club şi, iată, avem cred vreo cincisprezece ani de când îl practic cu plăcere, desigur, în măsura timpului pe care-l am.
- Dincolo de calitatea de director al Institutului de Boli Cardiovasculare şi alte demnităţi deţinute în lumea medicală, sunteţi preşedinte al Societăţii Euro – Asian Bridge, poziţie din care veţi organiza anul viitor un Congres Internaţional de Chirurgie Cardiovasculară la Iaşi. Este acest lucru o recunoaştere a valorii şcolii ieşene de cardiologie? Cât de vizibil este Iaşul pe harta medicinii europene?
– În urmă cu douăzeci de ani, când se făceau discuţii despre înfiinţarea Centrului de Cardiologie de la Iaşi, nici nu se punea problema să fie şi chirurgie cardiovasculară. Era un centru creat după tipul celor de la Craiova, Bucureşti, Târgu Mureş, Cluj şi Timişoara. Cu timpul, au început să se schimbe în institute, cu excepţia celui de la Craiova, care a fost desfiinţat şi anexat Spitalului Judeţean pentru că nu avea chirurgie cardiovasculară. O comisie din cadrul Ministerului Sănătăţii a evaluat situaţia centrului de la Iaşi care, la îndemnul profesorului Socoteanu, a decis că trebuie să aibă şi chirurgie, pentru deveni o locomotivă a cardiologiei în Moldova. Am ajuns să facem aceste intervenţii chirurgicale, să diseminăm rezultatele noastre la congrese naţionale şi internaţionale. Încet, încet, am devenit liderii chirurgiei cardiovasculare din România. În anii 2011 – 2012 am fost ales vicepreşedinte al Societăţii Române de Chirurgie Cardiovasculară, iar în 2013 – 2014 preşedintele acestei Societăţi. În acea perioadă, am organizat trei congrese internaţionale, două la Iaşi şi unul la Chişinău. Rezultatele noastre le-am prezentat la congrese atât din Europa, cât şi din SUA şi alte ţări. La ultimul congres al Euro – Asian Bridge Society for Cardiovascular Surgery am fost ales preşedinte pentru anii 2016 – 2017. Obligaţia preşedintelui este de a organiza un congres. Eu am ţinut foarte mult ca acest congres să fie la Iaşi, fiindcă ţin la acest oraş şi la această zonă. Sperăm să ne viziteze în jur de 800 – 1000 de oameni. Chiar ieri am primit confirmarea de la profesorul Marko Turina din Elveţia, cel care a fost editorul şef al prestigioasei reviste European Journal Cardio-Thoracic Surgery. De asemenea, mi-au confirmat venirea şi preşedintele Societăţii Australiene de Chirurgie Cardiovasculară, preşedintele societăţii de profil din China, din India avem confirmări, precum şi din toată Europa. Fiind cunoscător de limbă rusă, voi încerca să cooptez în cadrul Euro – Asian Bridge Society şi colegi de-ai noştri din fostele ţări sovietice. Acum, avem reprezentanţi din 28 de ţări, mai puţin din Orientul Îndepărtat şi din fostul URSS. Aşa că vom încerca să ne extindem şi voi invita pe colegii din Kazahstan, care este o ţară de un real succes în domeniul chirurgiei cardiovasculare. Dacă în 2002, acolo existau doar două centre de chirurgie cardiovasculară, acum au 27 de astfel de centre. Statul investeşte extraordinar de mult în acest domeniu. Persoanelor de origine cazacă ce se întorc acasă li se dau salariul pe şase luni şi casă. Am aflat de la colegii mei de acolo că, în ultimii ani, în Kazahstan s-au întors două milioane de cetăţeni din diaspora, specialişti din toate domeniile. Acolo este o politică foarte înţeleaptă de recuperare a elitelor. Cu părere de rău, la noi în ţară nu se întâmplă aşa ceva, dimpotrivă, se loveşte cât mai mult în oamenii de valoare. Rugămintea şi dorinţa noastră ar fi ca toată lumea să vină acasă şi să dezvolte ţara de baştină. O altă dorinţă ar fi ca acei care sunt diriguitori şi organele de represiune a elitelor să pună piciorul pe frână, pentru că, altfel, România va rămâne fără elite.
- Biroul domniei voastre găzduieşte numeroase icoane. Este credinţa în Dumnezeu un medicament util pentru inimă?
-Eu am observat că oamenii credincioşi, de toate confesiunile, trec mai uşor peste problemele pe care le au în viaţă şi, mai ales, după intervenţiile chirurgicale. Când vin la noi, oamenii îşi schimbă foarte mult filozofia de viaţă, pentru că este o ruptură între ceea ce a fost şi ceea ce urmează. Oamenii cu credinţă în Dumnezeu merg cu mai mult curaj la operaţie şi suportă mai uşor toate greutăţile postoperatorii. În primele trei zile de după intervenţie nu este foarte simplu pentru pacient. Atunci apare o întreagă schimbare a întregului organism şi filozofiei de viaţă. Am vorbit cu un coleg de-al meu din SUA, tot chirurg cardiovascular. În cabinetul său a intrat un pacient care, după ce i-a explicat boala sa, l-a întrebat: „Doctore, dumneata crezi în Dumnezeu?”, iar acesta i-a răspuns „Da!” „Bine, atunci eu vin la dumneata să mă operezi”, i-a spus pacientul. „Nu m-a întrebat în care Dumnezeu cred”, mi-a povestit colegul. Tot acolo, am văzut personal un spital construit exclusiv din donaţii de 88 de milioane de dolari care avea o capelă specială. Nu era nici ortodoxă, nici catolică, nici de altă confesiune. Pur şi simplu, periodic, printr-un mecanism complex, îşi schimba total ambientul, adaptându-l la diferite confesiuni.
Revenind, e drept, o parte importantă din bolile de inimă este dată de stres. În afară de stres, mai sunt şi viciile şi lipsa de respect faţă de organismul nostru. Teoretic, Dumnezeu ne face sănătoşi pe toţi. Cu timpul, noi începem să ne distrugem organismul. Cum spunea Octavian Paler, e straniu că omul încearcă toată viaţa să-şi distrugă corpul, apoi se chinuie să-l repare. Ne creăm prea mult probleme unii, altora. Trăim într-o societate tot mai stresată. Ei, de multe ori mă duc pe la mănăstirile ortodoxe şi văd acolo o linişte, o smerenie şi o împăcare de sine, o stare de iertare pe sine, dar şi pe aproapele şi duşmanul tău. Eu am observat că, dintre pacienţii mei, cei care au o vârstă înaintată gândesc mai pozitiv. Şi să ştiţi că cei care gândesc pozitiv trăiesc mai mult. Stresul este cauza de firea noastră, de felul nostru de a fi. Şi vă dau exemplu de stres promovat de către mass-media în ultimul timp despre diferite situaţii neplăcute din sistemul medical. Marea majoritate a populaţiei României are o neîncredere în medici şi spitale, lucru care nu e adevărat. O să vă fie greu să mă combateţi când vă voi spune că, în afară de sistemul medical, nu există un alt domeniu care să funcţioneze la fel de bine. Există un pericol de măcinare a acestui sistem care, dacă pot spune aşa, e o afacere de 8 – 9 miliarde de euro. Aceştia sunt banii plătiţi de către noi, cetăţenii, prin casa de sănătate, sau cei investiţi de guvern în obiective medicale. Sunt banii pe care îi dăm din buzunar pe medicamente sau pe tratamente. Cineva a pus ochii pe aceşti bani şi vrea neapărat să-i controleze, iar pentru aceasta vrea să demonstreze că sistemul nu e fezabil, nu este bun şi trebuie să-l desfiinţăm. Am desfiinţat băncile româneşti, industria românească, telecomunicaţii româneşti nu mai avem, au fost atacate foarte puternic şi resursele naturale ale României, iar acum s-a ajuns la sănătate şi la educaţie. Sănătatea este un bun naţional strategic, iar statul român trebuie să investească în sistemul public de sănătate pentru a-şi păstra populaţia sănătoasă. În caz de calamităţi naturale sau alte dezastre, cei care ar veni din afară cu spitale private vor pleca imediat, pentru că la ei omul nu este pacient, ci client. Vă mai dau exemplul Colectiv. De ce, din toţi cei 200 de răniţi care au fost duşi în spitalele româneşti publice, nu s-a dus nici măcar unul la un spital privat? De ce, când ţara a fost în necaz, nici un spital privat nu s-a oferit să primească aceşti pacienţi? Aşa se va întâmpla, Doamne fereşte, în caz de un cutremur, de o inundaţie, de un război. Trebuie să avem grijă şi de sănătatea, şi de educaţia naţiunii noastre.
- Uneori, o operaţie pe inimă poate deveni o traumă psihică pentru pacient, poate chiar o obsesie care-l împiedică să se bucure pe deplin de viaţă. Ce ar trebuie să facă, la ce ar trebui să se gândească un om operat pe inimă pentru a-şi recăpăta încrederea în sine şi în frumuseţea vieţii?
– Noi am scris o lucrare care se numeşte “Viaţa după intervenţia pe cord deschis” şi acolo am explicat cum se comportă fiecare persoană după intervenţia chirurgicală. Există clinici foarte bune de recuperare, iar la Iaşi avem clinica de la Spitalul de Recuperare condusă de către domnul profesor Florin Mitu, unde merg pacienţii post-operator. Avem psiholog în secţie care îi ajută pe oameni să treacă peste această situaţie critică. Din literatura de specialitate, dar şi din experienţa noastră, riscul de moarte subită la pacienţii post – operatorii este mult mai mic, de doar 3% faţă de riscul pre – operator. Moartea subită este caracteristică, mai ales în cazurile de cardiopatie ischemică, în pre – operator. Post – operator, pacienţii pot avea unele probleme, o înţepătură, poate chiar şi o durere, dar moartea subită nu este specifică pentru evoluţia post operatorie. Oamenii nu trebuie să stea cu spaima în sân. Un alt avantaj este faptul că cei operaţi păstrează un stil de viaţă sănătos, lipsit de excese. Un lucru este limpede: noi operăm pacienţii pentru a le prelungi speranţa de viaţă şi a le îmbunătăţi calitatea vieţii.
Un interviu de Gabriel Andronache