Aveam 12 ani şi eram elev la Iaşi în clasa cincea la Liceul Clasic Mixt, din spatele Universităţii Cuza (azi Policlinică Studenţească). Locuiam în gazdă, la moşu’ Nică, fratele mamei cel mai mare, pe strada Căzărmilor la 59, sub dealul Copoului, din dosul Pavilioanelor CFR. Strada era un drum de ţară unde colbul de un lat de palmă te îneca vara în zilele secetoase şi glodul şi mocirla în zilele ploioase îmi mozoleau bocancii şi pantalonii până la genunchi. De multe ori întârziam prin Grădina Copou curăţându-mă şi ştergându-mi încălţările prin iarba înrourată. Eram fugărit de un moşneag scurt şi slăbănog, cu barbă şi plete albe care era paznic în parc şi de care mă minunam văzându-l cum citeşte ziarul fără ochelari.
GALERIE FOTO
„Să dai bună zâua la tăt omu”…
Urmele războiului erau prezente peste tot. Prin colbul şi glodurile pe care le frământam, până ieşeam la strada pavată, găseam cartuşe şi tuburi de alamă şi-mi umpleam buzunarele. Am renunţat la obicei numai după ce tanti Tiţa, nevasa lui moşu’ Nică, femeie severă, aspră şi dură care nu mă iubea, mi-a tras o muştruluială zdravănă. Mă ameninţa că-i scrie mamei că m-am obrăznicit. Cu lacrimi în ochi am rugat-o să n-o facă. Mi-am adus aminte, că atunci când am plecat de acasă, mama mi-a dat de grijă – puiu mamei, de-amu ai să umbli numai printre străini, să nu te înhăitezi cu nimini, să fii cuminte, ascultător, respectuos şi să dai bună zâua la tăt omu. Am început cu “Bună zâua!”. În drum spre şcoală ridicam căciula şi spuneam bună zâua la toată suflarea care îmi ieşea în cale şi-am văzut că nu mi se răspunde. Câte-o doamnă făcea ochii mari şi mirată îşi vedea de drum. În sat la mine, oamenii, babele se mai opreau şi mă întrebau al cui sunt, cum mă cheamă şi eu răspundeam frumos şi primeam un brava, să creşti mare şi mă bucuram. În Iaşi…m-am lecuit şi am înţeles că în oraş nu-i ca-n Ibăneşti, sau, în termenii de azi, iarna nu-i ca vara! Coboram Copoul spre liceu printr-o lume străină, grăbită spre nu ştiu ce şi nu ştiu unde, tristă, care nu-mi răspundea la bună ziua. Ziduri dărâmate, ruine şi moloz. Ici colo câte o clădire strâmbă pe picioare cu ferestre ca nişte ochi plânşi. Ruine peste tot. Intram prin Universitatea bombardată şi priveam cerul deasupra, de unde oricând putea să-mi cadă o cărămidă în moalele capului.
În oraşul trist, fără prietenii de acasă, printre şcolarii-orăşeni cu ifose şi alintaţi, îmbrăcat în straie de suman brumăriu, cu fular de lână şi căciulă ciobănească, ieşeam din decor. Eram privit ca un corp străin printre alintaţi. Dorul de casă, de sat, de părinţi şi de fraţi mă ardea. Focul din sufletul meu nu-l ogoea scurgerea timpului. Din cerdacul casei lui moşu’ Nică se vedeau gara şi trenurile care intrau şi ieşeau mereu, chemându-mă parcă să mă ducă înapoi la Ibăneşti. De învăţat, învăţam, fără metodă… n-aveam încotro. Le prindeam din zbor, din clasă. Cu matematica nu prea mă înţelegeam, în rest mergea. Tanti Lili, verişoara mea mai mare, se uita uneori prin temele mele şi mă ajuta. În special la desen, desena foarte frumos cu acuarele. Să mă scoată din starea de tristeţe în care mă cufundam odată cu trecerea timpului, mi-a promis c-o să mă ducă la Teatrul Naţional şi mi-a făcut cadou Fram ursul polar. În loc să mă înveselească, lectura mă întrista şi am abandonat cititul cărţii.
Pentru prima dată la Teatrul Național
Tanti Lili s-a ţinut de cuvânt şi într-o seară, în vacanţa de iarnă, era în 1949, intram emonţionat în Teatrul Naţional. Sosise clipa să văd cu ochii mei minunile povestite de unii colegi de clasă cu legături directe în misterioasa clădire. În faţa Templului, în jurul statuii lui Alecsandri, pe trepte, printre coloane, puzderie de lume. Încet, încet am ajuns la intrare. Am dat bună seara şi mi s-a răspuns cu zâmbet, nu ca alta dată, cei de pe stradă. Una dintre doamnele în uniformă, elegantă, senină şi primitoare ne-a condus până la scările de marmură arătându-ne calea spre balconul doi de unde am fost preluaţi de altă doamnă la fel de amabilă şi elegantă şi conduşi la locurile de pe bilete. În jurul nostru, domni şi doamne de toate vârstele, tineri, băieţi şi fete. Lumea îmbrăcată de sărbătoare se saluta, vorbeau liniştit şi se aşezau la locurile arătate de doamna care ne-a primit. Nu-mi puteam lua gândul de la haina de suman pe care a trebuit s-o las la garderobă, dar m-am liniştit că şi tanti Lili şi-a lăsat paltonul şi a primit o monedă mare de alamă cu un număr. După spectacol le ridicăm, mi-a şoptit ea, liniştindu-mă.
De acolo de sus, de la balconul doi, vedeam Sala prin policandrul care lumina splendoarea de bombonieră a Teatrului Naţional. Nu-mi venea să-mi cred. Sala plină ochi. Un zumzet ca-ntr-un ştiubei uriaş se auzea din toate colţurile. Mă ruşinam că trebuia să mă uit la zânele goale de deasupra scenei şi-mi purtam privirile pe plafonul pictat. Am fost surprins când cineva, aproape de mine, a şoptit, destul ca eu să aud, uite, pe-acolo a căzut bomba, dacă nu era moartă, pulbere se făcea clădirea teatrului, aşa a scăpat de la dezastru. La un moment dat licuricii din candelabru se ascundeau şi întunericul cuprindea Sala într-o linişte de mister. De undeva din spatele cortinei pictate, pe care lumina se închidea ca sub două pleoape, se auzea un sunet ca din clopotele Mitropoliei. Sunetul s-a repetat de trei ori şi încet, încet s-a ridicat şi cortina de pluş vişiniu. Începuse povestea Cenuşăresei.
Povestea fetei frumoase, săracă şi umilită cu încercările şi întâmplările prin care a trecut, m-a ţinut cu sufletul la gură şi m-a impresionat până la lacrimi. În câteva momente am fost pe cale de a interveni de sus de la balcon să-l ajut pe frumosul prinţ să-şi găsească aleasa inimii. Am răsuflat uşurat când binele a învins răul aşa cum am învăţat la şcoală de la doamna profesoară Nanu, diriginta clasei noastre. Povestea Cenuşăresei şi tâlcul ei m-au făcut să fiu mai puţin trist şi să capăt curaj şi încredere în mine. Tăt omul cu norocul lui, vorba mamei.
Cine ar fi crezut atunci, în seara aceea de decembrie?…
După optsprezece ani, artiştii care m-au fascinat şi mi-au înseninat într-un moment delicat copilăria mi-au deveni colegi de scenă. Frumosul prinţ, junele prim al Naţionalului într-o vreme, idolul şi comicul răsfăţat al mai multor generaţii de spectatori, George Macovei, mi-a fost partener la debut pe scena ieşeană. Pe Cenuşăreasă, minunata şi delicata doamnă, artista iubită de colegi şi spectatori, Virginica Bălănescu, am întâlnit-o în Moldovencele vesele, o piesă a lui Ion Istrati. Artistul emerit Ştefan Dăncinescu, talent unic, bijutier în tot ce juca, sever cu el şi cu tot restul lumii, admirabil partener de scenă, m-a preţuit şi admirat în Opinia publică, fapt pentru care-i port o pioasă recunoştinţă. Lui Constantin Sava, Bădia Costică, boierul cu optzeci de fălci de pământ, Barbu Lăutaru, Othello… risipă de talent, bunătate, omenie şi colegialitate, i-am fost partener şi mi-a acordat prietenia şi dragostea lui. Veşnică recunoştinţă, Bădie Costică!
Rella Ghiţescu, talentată, înzestrată cu alese calităţi pentru comedie, tonică, totdeauna binedispusă, optimistă, minunată parteneră de scenă m-a adoptat chiar în prima stagiune şi m-am bucurat de succes alături de ea în Muza de la Burdujeni.
Duduia Anny Braesky, coborâtoare din spiţa aristocratică a marilor histrioni, Artistă emerită, ne încânta în scenă şi în afara ei, ne inspira cu jocul său natural-firesc şi urmărind-o uneori uitam să-i dau replica în Tartuffe. Ea mă scotea din încurcătură şi mă făcea să înţeleg că n-o pot păcăli, obişnuită fiind cu farsele colegiale.
Cine ar fi crezut atunci, în seara aceea de decembrie, când păşeam sfios în Templul Thaliei, şcolar-spectator, că peste ani voi sluji altarul zeiţei, că, atunci când urmăream de la balcon Cenuşăreasa, peste timp, voi fi coleg şi voi respira acelaşi aer scenic cu histrionii Teatrului Naţional, astăzi nume de legendă în istoria Teatrului românesc. Îmi aduc aminte cu nostalgie de acel decembrie când mă încercau pornirile să intervin în ajutorul frumoasei copile şi frumosului prinţ alb. Timpul a lucrat în favoarea mea. Norocul a făcut să mă bucur de talentul, arta, prietenia şi dragostea iluştrilor mei colegi.
