Cu ocazia vizitei preşedintelui R. Moldova, Igor Dodon, la Moscova (17-18 ianuarie), prin gestul de a oferi liderului moldovean harta Moldovei istorice (trivial, totuşi, şi nepotrivit cu calibrul global pe care Vladimir Putin tinde să îl dobândească) preşedintele Federaţiei Ruse a făcut din România, alături de UE, textul şi pretextul întrevederii cu Dodon.
Pentru că în afară de această hartă, Dodon nu s-a întors cu nimic de la Kremlin. Moscova nu i-a dat nimic: deschiderea pieţelor ruse, facilităţi pentru migranţii moldoveni, renunţarea la Memorandumul Kozak din 2003 în reglementarea transnistreană.
Iar discuţia despre Acordul de Asociere sau harta Moldovei istorice nu viza, în realitate, nici R. Moldova, nici pe preşedintele ei. Prima ţintea Bruxellesul, a doua… Bucureştiul. De aici trebuie discutată situaţia regională şi viitoarele provocări la adresa României.
Lăsaţi Rusia să greşească la Chişinău…
Victoria lui Igor Dodon la alegerile prezidenţiale a fost, pentru Moscova, o victorie à la Pirus. O victorie a Maiei Sandu – cu toate riscurile aferente – ar fi fost mai confortabilă din perspectiva Moscovei. Îşi putea continua liniştită acelaşi joc de a nu face nimic sau, mai bine spus, de a nu face nimic pozitiv în R. Moldova, căzută, oricum, de pe harta integrării europene.
Brusc, formal, cel puţin, peisajul geopolitic se schimbă prin victoria candidatului pro-rus şi obligă Moscova să iasă din postura comodă de a(doar) şicana, bloca sau macula o guvernare declarat proeuropeană.
Moscova trebuie de acum să răsplătească. Adică să arate că o atitudine servilă şi binevoitoare la Chişinău este răsplătită în consecinţă.
De aici şi vizita lui Dodon la Moscova, dar şi lipsa ei aproape totală de conţinut. Vizita trebuia să aibă loc.
În primul rând, alegerea lui Dodon a fost o victorie de imagine: după Crimeea şi Ucraina, moldovenii aleg ca preşedinte… un pro-rus. Să moară Occidentul de necaz!
În al doilea rând, pentru o Moscovă care clamează în Siria că nu îşi abandonează niciodată partenerul Bashar al-Assad (spre deosebire, nu-i aşa, de americani, care trădează fără să clipească), nu se putea să nu reacţioneze când pro-rusul îmbrăcat în straie „naţionale” moldoveneşti a câştigat la Chişinău.
Dilema este însă prezentă. Dodon a câştigat (numai) alegerile, nu şi puterea. Şi Moscova ştie asta. De aici dificultatea ei de a bascula între reprezentarea fără putere a lui Igor Dodon şi puterea fără reprezentare a lui Vlad Plahotniuc.
Deocamdată, cel puţin, aceasta este geografia de putere de la Chişinău pe care, fiecare dintre combatanţi, Dodon şi Plahotniuc, vor să o modifice în interesul lor. Primul, să capete putere, al doilea, funcţii de reprezentare.
Dilema e şi mai mare. Igor Dodon a ajuns preşedinte cu ajutorul lui Vlad Plahotniuc. Dodon ştie asta, Plahotniuc la fel. Dar Moscova ştie şi ea. Dodon are puteri, deocamdată, simbolice, Plahotniuc controlează puterea executivă şi majoritatea parlamentară. Moscova nu îşi face nicio iluzie că poate obţine ceva la Chişinău doar cu Igor Dodon, iar Plahotniuc nu îl poate lăsa niciodată pe Dodon să îşi pună laurii unei eventuale victorii în relaţia cu Rusia (economice, politice, strategice).
În general, din perspectiva carierei sale politice ulterioare, nu îl poate lăsa pe Igor Dodon să obţină nicio victorie semnificativă pentru R. Moldova. Căci părintele naţiunii nu poate să devină Igor Dodon, ci… Vlad Plahotniuc (aşa cum, la vremea respectivă, râvnea la această postură – Vlad Filat).
Deja Vlad Plahotniuc a lansat un mesaj Moscovei cu care are, se pare, canalele blocate, prin intermediul unui mesaj pe pagina de opinii Fox News, pe modelul clasic al viţelului deştept care suge de la două vaci: salută abordarea „non-confruntaţională” cu Moscova a lui Trump, Chişinăul este neutru, iar noi „nu suntem ostili Rusiei”, RM vrea să fie punte între Est şi Vest şi – atenţie! – nu pomeneşte nimic despre integrarea europeană.
Şi Moscova ştie toate aceste lucruri. Şi ştie că păşeşte pe pământuri mişcătoare la Chişinău. E greu să fii, în raport cu R. Moldova, şi lucidă şi îndrăgostită în acelaşi timp! În plus, interesele ei regionale şi globale sunt mai puternice. Cu riscul de a-l abandona pe Igor Dodon şi de a-l lăsa doar cu retorica goală – cum a făcut şi cu părintele politic şi spiritual al acestuia, Vladimir Voronin, când acestea cerşea prin 2001-2002 retragerea lui Igor Smirnov de la Tiraspol – Moscova îşi vede de proiectele ei şi nu abandonează liniile roşii în relaţia cu Chişinăul.
În acest moment, Chişinăul devine instrument – nu scop în sine, ci scop pentru sine. Utilitatea lui Dodon şi eventualul său sprijin pot veni strict din această perspectivă.
Iar scopurile Moscovei pentru care Igor Dodon devine un instrument sunt două: Uniunea Europeană şi România. Aceasta este grila de lectură cea mai adecvată pentru vizita proaspătului preşedinte îmbrăcat în ie „moldovenească”.
Primul obiectiv al Moscovei: negocierea cu UE
Pentru cine a urmărit televiziunile moldoveneşti în timpul campaniei prezidenţiale de la Chişinău era evident că unul dintre punctele majore ale proiectului lui Igor Dodon era (re)deschiderea pieţelor ruseşti.
Preşedintele Partidului Socialiştilor de la vremea respectivă, încremenea cu orele în studiourile propriilor televiziuni, şi nu numai, încercând să explice poporului cum îşi va vinde roada în Rusia după ce el va fi ales preşedinte.
Povestea suna cam aşa: Acordul de Asociere este periculos pentru R. Moldova pentru că produsele acesteia nu sunt competitive pe pieţele europene, iar exporturile în UE scad. Şi, în timp ce produsele europene ar fi invadat piaţa moldovenească, producătorii locali de fructe, legume, conserve, vin etc. ar fi pierdut definitiv piaţa rusească. Dar când Igor Dodon va ajunge preşedinte, piaţa rusească se va deschide printr-un miraculos „Sesam deschide-te”, rostit în rusă cu accent moldovenesc, iar prosperitatea va reveni. Aceasta era, de fapt, esenţa programului economic al lui Igor Dodon.
Iar minunea nu s-a întâmplat! Candidatul Rusiei nu a reuşit să deschidă piaţa Rusiei. Şi nici nu o va face pe termen scurt. Vladimir Putin a spus-o clar în timpul conferinţei de presă. R. Moldova va fi tratată precum Ucraina. Nu poate să aibă tot, şi piaţa rusească şi piaţa europeană, deschisă prin Acordul de Asociere cu UE.
Ce vrea Rusia este un obiectiv mai vechi al acesteia: prezenţa la masa de negocieri cu UE când vine vorba de aplicarea acordurilor comerciale cu state care au deja semnate acorduri cu Rusia. Negocieri la care, fireşte, se poate obţine mult dacă există disponibilitatea şi voinţa partenerilor noştri din UE şi, bineînţeles, a R. Moldova, a spus Putin cu fermitate politicoasă.
Igor Dodon s-a grăbit să reacţioneze, asigurând audienţa că va discuta chestiunea cu partenerii din UE cu ocazia vizitei sale de la Bruxelles din februarie.
Înfrângere totală. Punctul economic principal al programului electoral a lui Dodon, deschiderea pieţelor ruseşti, a rămas în aer. Dodon speră că îl va obţine la Bruxelles, dar nu e clar cum.
Un preşedinte al R. Moldova crede că o va convinge, eventual, pe vicepreşedinta Comisiei Mogherini să includă Rusia în negocierile trilaterale a acestor acorduri comerciale. Vom urmări cu interes. Dar o vom face amintindu-i preşedintelui Dodon că UE nu înseamnă doar un comisar european, indiferent cine ar fi el, ci şi statele componente. Inclusiv România, care va avea şi ea un cuvânt de spus. Acea Românie pe care Dodon o dispreţuieşte şi o ignoră. Nu e neapărat înţelept.
Dincolo de asta, România, membru UE şi NATO, a fost al doilea mesaj important al Kremlinului transmis prin intermediul lui Igor Dodon. Un mesaj identitar şi, în ceea ce priveşte Bucureştiul şi regiunea, confruntaţional.
Diplomaţia cadourilor: al cui este Dimitrie Cantemir?
Putin şi Dodon au făcut un schimb de cadouri. Igor Dodon i-a dăruit preşedintelui Rusiei o statuetă a ţarului rus Petru I şi domnitorului Dimitrie Cantemir.
Cadoul are, evident, o miză identitară. Cantemir e o linie veche, clasică, de mesaj, utilizată de către liderii moldovenişti de la Chişinău şi încurajată, cu precauţie, e adevărat, de către diplomaţia de la Moscova.
Spunem cu precauţie, pentru că problema apartenenţei etnosimbolice a domnitorului născut la Silişteni (Vaslui) şi înscăunat la Iaşi a fost tranşată încă din… 1935.
Atunci, osemintele lui Cantemir au fost aduse din URSS în România, ca parte a tezaurului predat de ruşi, şi se află la Biserica Domnească Trei Ierarhi din Iaşi. Dacă URSS-ul, de la care se revendică identitar Igor Dodon (prin teoria moldovenistă), a acceptat că locul lui Dimitrie Cantemir este România, cadoul preşedintelui de la Chişinău este niţel comic.
Ruşii au folosit şi ei, dar cu precauţie, această linie de mesaj. În februarie 2009, ministrul de externe rus Lavrov a vizitat Chişinăul (înaintea alegerilor din aprilie 2009), şi a adus preşedintelui Voronin manuscrise ale lui Dimitrie şi Antioh Cantemir. Copii, nu originale!
În realitate, dincolo de restituirea osemintelor din 1935, moştenirea lui Cantemir a constituit cea mai mare operaţiune culturală desfăşurată după 1989 între România şi Federaţia Rusă. Este vorba despre primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor lui Dimitrie Cantemir”, donate în 2012, Bibliotecii Academiei Române, într-o operaţiune de diplomaţie culturală aprobată de Vladimir Putin, care a durat ani de zile, care este încă în derulare, şi în care au fost implicaţi, dincolo de experţi şi istorici ruşi, doi ambasadori ai Federaţiei Ruse, Alexander Churilin şi, după plecarea acestuia, Oleg Malghinov.
Experimentatul ministru de externe Serghei Lavrov şi oficialii ruşi care s-au implicat, ulterior, în proiectul manuscriselor lui Cantemir au avut dreptate şi au repartizat copiile şi originalele după statut: României, originalul, R. Moldova, copia…
O hartă şi ce se află în spatele ei
Cadoul făcut de preşedintele rus Putin este mai semnificativ, dar în aceeaşi linie identitară. De fapt, trebuie spus că doar două state din lumea asta ar putea înţelege corect şi utiliza strategic problema identitară în R. Moldova: Rusia şi România.
Dacă prima a făcut din problematica identitară cheia de boltă a abordării sale în R. Moldova (cei mai aprigi lideri pro-ruşi şi anti-români de la Chişinău au fost cei mai aprigi… moldovenişti şi cei mai mari susţinători ai integrării Transnitriei!), Bucureştiul este încă timid în a-şi însuşi miza strategică a problemei identitare în R. Moldova şi, pe cale de consecinţă, există o reţinere de a comunica partenerilor euroatlantici această chestiune în datele ei corecte.
Putin i-a oferit lui Dodon o tablă de şah din bronz, aur şi lemn scump, plus o hartă a Moldovei dinainte de 1812, anul când Basarabia a fost ocupată de imperiul rus, după războaiele ruso-turce.
Nici Putin nici alţi oficiali ruşi nu au făcut comentarii pe seama hărţii. Cert este însă că acest cadou, plus discursul lui Igor Dodon şi prezentarea Istoriei Moldovei în trei volume la MGIMO, Institutul de Relaţii Internaţionale (istoria care ar urma să înlocuiască Istoria Românilor care se predă astăzi la Chişinău), dă substanţa celui de-al doilea mesaj pe care Moscova l-a dat în această vizită a lui Dodon. Şi acest al doilea mesaj este adresat României.
Dodon a îmbrăţişat ca un copil fericit cadoul Kremlinului şi a arătat harta cu pricina tuturor: „Este cadoul lui Vladimir Vladimirovici… Deseori mă întreabă jurnaliştii, apropo – cei români: spuneţi că România este rea. Rusia nu e rea? Eu răspund – desigur că e rău. Pentru că în 1812 când au semnat pacea de la Bucureşti s-au grăbit şi au pus graniţa Moldovei pe la Prut. Trebuiau să pună frontiera Moldovei istorice, acum ar fi fost întreagă. De aceea, iată aşa un cadou am primit”.
Scurt şi cuprinzător. Harta Moldovei istorice oferită de Putin are darul de a întări naraţiunea sovietică favorită a moldoveniştilor de la Chişinău (fie că sunt anti-europeni fie că sunt pro-europeni), după care R. Moldova este moştenitorul legitim al voievodatului istoric Moldova, diferită etnic şi lingvistic de România şi, pe cale de consecinţă, ar avea dreptul să revendice restul Moldovei aflat în componenţa României.
Acest soi de moldovenism, numit la Chişinău „primitiv”, a fost forjat în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – ca discurs politic şi identitar – după ocupaţia sovietică.
După căderea URSS şi obţinerea independenţei R. Moldova a fost relansat în 1994, dar a atins apogeul în perioada guvernării comuniste (2001-2009).
În esenţă, acreditează similitudinea dintre cetăţenie şi etnie, producând un discurs moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică de… 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, rizibil, istoria întregii Moldove medievale.
Asta, cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (2/3 din teritoriul Moldovei medievale se află în România) şi istoric (capitala Moldovei medievale, simbolistica voievodală, râul Moldova etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari.
În plus, şi ironic, ritualul statalist al liderilor de la Chişinău se face în faţa statui lui Ştefan cel Mare construită în 1925-1928 în timpul… României Mari!
Moldovenismul este însă periculos geopolitic. Logica ineluctabilă a acestui discurs împinge însă către patologii discursive de tip „Moldova Mare”, exprimate public prin mişcări civico-politice, încurajate de la Chişinău, ziare cu asumarea clară a acestui vector (plasat în titlu sau nu) sau discursuri juvenil-teribiliste. Dodon a făcut de multe ori referinţă la ele.
Cadoul preşedintelui Putin este de fapt un avertisment şi o ameninţare. Înainte de a trage însă concluziile, să mai facem o precizare legată de cadoul lui Putin şi pa care Igor Dodon o ignoră ostentativ.
Dacă Moldova nu e România, nici Transnistria nu e Moldova
Dacă cineva ar trebui să se bucure de cadoul lui Putin, alături de Igor Dodon, dar din alte motive, aceştia sunt… liderii de la Tiraspol. Jocul cu Moldova istorică serveşte şi întăreşte, de fapt, separatismului transnistrean. Acesta să fi fost mesajul mai subtil al preşedintelui de la Kremlin? Ocupaţi-vă de România, căci Transnistria oricum nu vă (va) aparţine?
Nu ştim. Cert este însă că o altă consecinţă a discursului moldovenist ar presupune, ca primă măsură logică, renunţarea la… Transnistria, niciodată parte a Moldovei medievale (dar parte formală a RSSM şi a Republicii Moldova). Pentru că, deşi nevăzut de cele mai multe ori, în Transnistria se derulează un amplu proiect identitar, în oglindă, de cele mai multe ori, cu cel moldovenesc. Nu este clar în acest moment în ce măsură a reuşit proiectul identitar al acestei republici.
Nu avem date care să acrediteze un succes, dar nici nu trebuie exclusă ipoteza că generaţiile din Transnistria născute în jurul anului 1985 (deci acum mai bine de 30 de ani), crescute şi educate fără legătură cu R. Moldova, au fost afectate de acesta.
Apartenenţa lor regională s-a încercat a fi convertită, treptat, la o apartenenţă „statală”, de nimeni nerecunoscută însă, nici măcar de Rusia (care o foloseşte doar pentru a bloca accesul R. Moldova spre spaţiul euro-atlantic, inclusiv unirea cu România).
Dar strategiile identitare etniciste şi moldoveniste nu vor rămânea fără urmări pe malul stâng al Nistrului, pentru că regiunea separatistă transnistreană le va replica, în oglindă, dată fiind similitudinea între procesele de tip „partea care vrea să devină întreg” specifice ambelor maluri ale Nistrului.
În ultimă instanţă, dacă R. Moldova nu este România, din cauza proceselor şi experienţelor istorice diferite, a faptului că prima a stat multă vreme în afara României şi a evoluat independent etc. etc. – de ce asta nu ar fi perfect adevărat şi în cazul… regiunii transnistrene?
România şi axa ruso-moldo-maghiară
Vizita lui Dodon l-a Moscova a avut două mize, iar Moscova a trimis două mesaje. Unul către UE, altul către România.
Igor Dodon, nici R. Moldova nu au contat, în realitate, în această vizită. Şi nici nu vor conta major de aici înainte. Mesajul lui Putin poate fi unul de îngheţare a oricărei discuţii cu România şi o subtilă declaraţie de confruntare regională prin intermediul R. Moldova.
Dacă lucrurile stau aşa, Bucureştiul va trebui să se pregătească pentru situaţii complicate. Şi nu din cauza lui Dodon, care e un simplu termometru regional. Ci pentru că, în perspectiva unei eventuale confruntări diplomatice regionale, partenerul Moscovei lui Putin nu va fi în primul rând preşedintele RM. Va fi cel pe care Igor Dodon l-a sugerat de multe ori, tacit şi insidios, când vorbea despre dubla agresiune românească, spre Est şi spre Vest, şi de faptul că România include teritorii ale R. Moldova şi al Ungariei: Budapesta lui Viktor Orban.
Vizita lui Dodon la Moscova poate să însemne începutul unei confruntări identitare regionale în faţa căreia Bucureştiul trebuie să se pregătească de pe acum în perspectiva lui 2018 şi 2020 (Trianon).
Din această perspectivă trebuie privită şi evaluată R. Moldova şi prestaţia liderilor acesteia. Bucureştiul nu îşi (mai) poate permite în acest moment să semneze şi să plătească doar cecuri în alb.
