Dionisie Vitcu
Marinuș Moraru, o evocare…
Parcă niciodată vara nu sfârşi mai tristă ca în acel august. Niciodată, parcă, sufletul nostru nu fu mai lovit de evenimente dureroase ca în acea vară. Secetă, furtuni, moarte, dezastre şi ameninţări care nu ne-au ocolit. Şi, iată că după retragerea în umbră a marelui Radu Beligan, coboară şi Marin Moraru la locul „unde nu e întristare, nici durere, nici suspin”. Poate că acolo, dincolo, de unde nu s-a întors nimeni să povestească, era nevoie de cei doi mari histrioni ca să completeze trupa lui Sică Alexandrescu într-o „integrală Caragiale”.
Marin Moraru rămas singur, fără Dinică şi Beligan, ocolit de mai marii zilei s-a retras modest, cu discreţie, lăsându-ne în lacrimi amintirea frumoasă a artistului unic şi irepetabil pentru care teatrul a fost viaţa şi familia sa.
Strălucit student la clasa marilor artişti Dina Cocea şi Ion Cojar, coleg, prieten şi partener cu Gh. Dinică în nenumărate producţii artistice, rămâne o figură emblematică în arta spectacolului românesc din a doua jumătate a secolului XX. Încă de la absolvirea IATC-ului, în 1961, este remarcat de critica de specialitate şi de cei mai importanţi regizori ca una dintre marile speranţe ale comediei româneşti. Şi, împotriva regulilor şi dispoziţiilor, Moraru şi Dinică la absolvirea facultăţii, au fost opriţi în Bucureşti. „Prea mari talente ca să fie risipite în teatrele din ţară”, iar decizia autorităţilor n-a fost contestată de colegii de generaţie. Pe Marin Moraru îl întâlnim, rând pe rând, la Teatrul Tineretului (Mic), Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara, Teatrul Ion Creangă şi Teatrul Naţional. Ca invitat, a onorat mai multe scene din ţară şi străinătate, în special în Germania, chemat de celebrul regizor David Esrig, alături şi împreună cu nedespărţitul său prieten.
Dăruit de mama natură cu un fizic special, într-o stare de permanentă uimire, armonios clădit şi expresiv, dotat anume pentru a sluji teatrul şi filmul, Marin Moraru a avut şi mare noroc. Norocul lui a constat în faptul că talentul său special a fost modelat pentru scenă şi ecran de mari artişti practicieni-profesori.
L-am cunoscut de aproape, încă din studenţie. Eram în anul întâi. Se pregătea în Institutul de Teatru un spectacol eveniment, „Poemul lui Octombrie”, de Maiacovschi în regia tânărului profesor Ion Cojar şi în distribuţie era cuprins tot colectivul Universităţii, de la anul întâi până la anul patru. Întâlneam pentru prima dată studenţii-actori; erau deosebiţi de noi, bobocii, cei abia intraţi în Institut. Puteau fi remarcaţi foarte uşor după chipurile lor atât de expresive. Ieşeau în evidenţă cei din anul trei, în special, se remarcau Moraru, Dinică, Dorina Lazăr, Eugen Racoţi, Traian Stănescu, Eugenia Dragomirescu, Alexandru Lazăr, Mihai Pruteanu, Al. Arşinel…. Îi priveam cu admiraţie şi mă minunam de calităţile şi uşurinţa cu care asimilau indicaţiile profesorului nostru. Când mă uitam la Marinuş Moraru pierdeam şirul… îmi ziceam în sinea mea, „doamne, oare eu am să pot face vreodată ca el?”. N-am încercat. Am făcut ca mine, dar mă fascinau spectacolele lor la Teatrul Casandra .
„Scrisoarea pierdută”, spectacolul de la Studioul Casandra, pus în scenă de Ion Finteşteanu, a fost un triumf în primul rând pentru Şcoala teatrului românesc, dar în aceeaşi măsură şi pentru tinerii actori care păşeau în viaţă. Toţi interpreţii erau fenomenali, dar Marin Moraru în Dandanache concura pe celebrii creatori de la Teatrul Naţional. Oricând putea sta alături de Ion Manu, Vasiliu Birlic sau Radu Beligan, recunoscuţi ca interpreţi ideali ai marelui dramaturg. În Ianache din „Gaiţele” dădea altă faţetă comicului său special. Pentru noi studenţii mai mici interpretările lui Marin Moraru erau lecţii, dincolo de admiraţie. Ziceam mai sus, că celebrul interpret a avut noroc. Noroc am avut toţi cei care am fost şcoliţi în perioada anilor 60-70 din secolul trecut, dacă ţinem seama că, la Catedra de arta actorului slujeau Ion Finteşteanu, Sanda Manu, Dina Cocea, Ion Cojar, Moni Ghelerter, Costache Antoniu, Al. Finţi, I.Olteanu… şi peste toţi strălucea numele marei artiste care a fost Marietta Sadova. Cine reuşea să treacă de anul doi, se putea socoti actor. Studenţilor de la Teatru li se spunea că sunt „aleşi ai destinului”. Eram priviţi cu admiraţie şi invidie de studenţii altor facultăţi şi poate nu se greşa când ni se atrăgea atenţia că suntem „terminaţiile nervoase ale naţiunii”, mai ales atunci când trebuiau sancţionate abaterile de la „regulile sociale” ale studenţilor artişti. Puteai auzi adesea: „drăguţă, sunt şi alte meserii în care te poţi realiza”. Sentinţa era drastică şi mulţi trebuiau să-şi caute alt drum.
Marin Moraru se trăgea dintr-o familie de olteni stabilită în Bucureşti şi avea hazul şi isteţimea olteanului pus tot timpul pe şotii şi ghiduşii, inventiv şi jucăuş. N-a dus lipsă de prieteni nici în copilărie şi nici mai târziu. Când apărea Marinuş se adunau „de te miri de unde” cunoscuţi şi străini să-l asculte povestind cu tâlc şi haz întâmplări trăite, auzite sau inventate. Marin Moraru nu juca teatru, trăia. Teatrul era el. Firescul din viaţă avea calitatea artei lui şi, la fel ca Vasiliu Birlic, se supăra totdeauna când unii considerau că şi atunci când vorbeşte serios joacă teatru. Ar fi putut uşor să cadă în derizoriu folosindu-se de aspectul său şi de calităţile lui fizice dăruite de natură. Simpla lui apariţie la arlechin stârnea hohote de râs. Nu se folosea de trucuri specifice unor actori de comedie, tributari talentului. Era pretenţios cu el şi cu alţii. Comedia pe care o slujea avea valenţele actului artistic studiat, avea substanţă dramatică, filozofie, bun gust artistic şi demnitate. Partiturile pe care le-a avut s-ar fi pretat la mai mult. N-a făcut-o. A avut măsură, poezie şi demnitatea marelui artist conştient de locul pe care îl ocupă.
L-am văzut pe Marin Moraru pe scena Municipalului în Crăcănel alături de Toma Caragiu, la Teatrul de Comedie în perioada fastă a marelui Radu Beligan şi a delicatului om de teatru, regizorul Lucian Giurchescu. L-am admirat la Teatrul Naţional alături de „marea doamnă” a teatrului românesc Draga Olteanu în monumentalul spectacol Gaiţele realizat de celebrul om de teatru Horea Popescu. Televiziunea Română are sute de minute înregistrate cu celebrul artist în compania iluştrilor interpreţi ai marelui Caragiale. Cinematografia reţine în filmoteca de aur pelicule care demonstrează calitățile uimitoare ale artistului Marin Moraru.
Printr-o întâmplare fericită, după mai mulţi ani i-am fost partener în serialul ProTV „Aniela”. Tânărul regizor Iura Luncaşu ne-a unit într-un cuplu, Pantelimon-Costică, doi fraţi, care s-au căpătuit pe lângă familia unui general. În echipa de filmare puteau fi întâlniţi lângă Moraru şi Dinică, nume de rezonanţă din filmul românesc: Dan Condurache, Maia Morgenstern, Florin Zamfirescu, Florina Cercel, Stela Popesu, Anca Sigartău… şi mulţi, foarte mulţi tineri talentaţi care au avut ce învăţa de la aceşti mari artişti.
Obosiţi şi afectaţi de starea unor lucruri din teatrele româneşti de după 1989, de dictatura unor regizori care întorc pe dos clasicii, „descoperind sensuri noi” în operele lor, se fereau să facă pronosticuri şi să discute viitorul teatrului nostru. Nu ezitau însă să-şi arate dezamăgirea faţă de pensiile, lefurile şi onorariile actorilor, în comparaţie cu câştigurile regizorilor care folosesc actorii după bunul lor plac, fără discernământ, cu scopul vădit de a ieşi ei în evidenţă.
Când ne venea rândul la filmare, Marin uita de supărări, de treburi lumeşti, şi atunci îl vedeam pe Costică cel preocupat de viaţa şi soarta Niculinei, copila pe care a salvat-o, a crescut-o, şi a ocrotit-o până i-a găsit rostul. Minunat partener în toate şi peste tot. Delicat în toate împrejurările cu toată lumea şi artist acolo unde trebuia. Nu se plângea de sănătate deşi era evident că suferă de ceva. Lua totul în glumă.
Rămâne un gol imens în Teatrul Românesc…Şi stelele mari sunt fulgerate şi cad. Rămâne calea luminoasă din marea trecere şi urmele lor se vor păstra neumbrite, fiindcă lumina stelelor nu suferă ca umbra să se întindă. Şi, câtă vreme lumea va avea nevoie de teatru, stelele artiştilor vor licări şi se vor găsi povestitori, histrioni şi cititori în stele. Lacrima stelei căzute o vom păstra în inimile noastre până când o vor prelua cei de după noi.