Reportaje cu implozie întîrziată
Meleşcanu, cîrpă de Chişinău
– cum s-a şters pe picioare un politruc basarabean cu actualul ministru de externe de la Bucureşti –
Recent, proaspătul ministru de externe Teodor Meleşcanu a ieşit la rampă cu o declaraţie destul de tăioasă, avîndu-l drept ţintă pe ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Romînia, Hans Klemm. Pe un ton ritos, şeful diplomaţiei de la Bucureşti îl urechea clar pe trimisul Washingtonului, arătîndu-se iritat de felul în care ambasadorul american a ales să transmită unele mesaje, nu foarte blînde, guvernului de pe malurile Dîmboviţei.
Îmbăţoşarea bătrînului ex-diplomat ceauşist i-a încîntat, desigur, pe mulţi dintre cei care sînt nemulţumiţi de transformarea Romîniei în anexă a politicii externe de la Casa Albă. Evident că, în principiu, fostul şef de paie al spionajului romînez are dreptate : chiar dacă mesajele lor publice vizau, cel mai adesea, probleme reale, ambasadorii americani la Bucureşti au depăşit de multe ori uzanţele diplomatice, mai ales că era vorba de un stat-partener.
Numai că ministrul Meleşcanu nu apără, prin îmbăţoşarea lui, imaginea Romîniei, ci interesele meschine ale coaliţiei de guvernare. În plus, ca unul care l-a văzut pe diplomatul cu aere de lord în situaţii jenante, am un motiv suplimentar de amuzament, combinat cu dezgust. În rîndurile care urmează, puteţi citi povestea unui episod de acum 22 de ani, avînd drept personaj principal un ministru de externe al Romîniei, cu care se ştergea dorsal un politruc de la Chişinău.
Agrarianul Guţu versus hîrtia igienică Mele‘
Vara anului 1994, Chişinău. După alegerile din februarie, puterea fusese cîştigată, cu o majoritate zdrobitoare, de Partidul Democrat Agrar, un fel de sindicat cvasi-feudal al preşedinţilor de kolhozuri şi al politrucilor sovietici de nivelul al doilea. În fruntea acestei cohorte de vătafi ex-comunişti se afla preşedintele Mircea Snegur, care, enervat la culme de opoziţia unionistă, lăsase deoparte, cu totul, podurile de flori şi siropul frăţietăţii cu Romînia, devenind vîrful de lance al unui anti-romînism primitiv şi agresiv. Buhaiul rudimentar Snegur, agronom de meserie, era secondat în lupta cu fasciştii romîni de premierul Andrei Sangheli, un agrarian şi mai primitiv, cu fălci lăsate şi figură acră, de grefier ţarist, ieşit parcă direct din mantaua lui Gogol ( prozatorul rus, nu boxerul & interlopul ieşean ).
Cam acesta era peisajul în care, chiar în buricul tîrgului, la Palatul Republicii, fost ” Drujba „, avea loc întîlnirea Comisiei Inter-guvernamentale de Cooperare între Romînia şi Republica Moldova. Sau cum naiba îi mai zicea acelei adunături bilaterale şi inutile de funcţionari înăcriţi. Şeful delegaţiei bucureştene era ministrul de externe Teodor Meleşcanu, iar omologul său basarabean era vice-premierul Ion Guţu. Fost Ivan Timofeievici Guţu. Un popîndău fălcos, încruntat şi limitat, cu nişte sprîncene mari şi grizonate, care îl făceau numai bun de speriat copiii obraznici şi miniştrii de externe romîni.
În capul mesei din sala de festivităţi de la primul etaj al ” palatului ” stăteau cei doi şefi de delegaţii şi aghiotanţii lor, iar pe lateralele mesei – membrii mai mărunţei ai vajnicelor echipe guvernamentale, plus ziariştii care n-avuseseră încotro şi veniseră la această chestie plictisitoare, ca să facă ştiri la fel de plictisitoare. Dacă nu chiar mai plictisitoare.
Brusc, după ce formalităţile se terminaseră şi începuse valsul prăfuit al limbii de lemn oficial, mi-am dat seama că se întîmplă ceva mai puţin obişnuit. Am ieşit din semi-hibernarea plictisită, am ciulit urechile şi i-am privit atent pe cei doi şefi de delegaţii : nu, nu mă înşelasem, la prezidiu se întîmpla într-adevăr ceva bizar. Ceva inexplicabil, care ieşea din uzanţele oficiale, diplomatice sau piramidale ( precizare pentru deputatul Movilă şi cititorii din Nisporeni : ultimul cuvînt e o glumă ).
Pe scurt : cum spunea ceva ministrul Meleşcanu, vice-premierul Guţu îl contrazicea instantaneu, adesea întrerupîndu-l, pe un ton din ce în ce mai nepoliticos, chiar agresiv. De faţă cu cele două delegaţii şi cu ziariştii, plus reportofoane şi camere video. Fără ca Meleşcanu să fi făcut ceva care să justifice o asemenea atitudine agresivă şi jignitoare – ministrul romîn de externe afişase automat siroposul lui zîmbet standard, garnisit cu vorbe din acelaşi meniu zaharisit.
Sac de box marca ” Mele „
Mai bizar era însă altceva : dacă agresivitatea primitivă a lui Ivan Timofeievici Guţu era uşor de explicat, fiind pe linia anti-romînească a guvernului pe care îl reprezenta, reacţia ministrului romîn de externe era una şocantă. La fiecare scuipat verbal recepţionat din partea omologului său de la Chişinău, Teodor Meleşcanu se făcea că nu vede / n-aude, răspunzînd cu tradiţionalul său zîmbet tîmp-diplomatic. Ca şi cum primea laude, nu jigniri pe bandă rulantă. Exact ca o damă de companie care e trasă de păr în hol la Intercontinental, dar surîde fals-degajat, zicînd că e un client mai năbădăios, da’ al’fel băiat bun.
Nu eram nici atunci fan al lui Meleşcanu sau al partidului iliescist care îl pusese în funcţie. Însă mi se părea cu totul inadmisibil ca un ministru de externe al Romîniei, oricare ar fi fost el, să fie folosit drept hîrtie igienică, în public, ba încă şi de un politruc ex-sovietic şi anti-romîn. Aşa că n-am fost deloc încîntat de acel spectacol grotesc, absurd şi cu totul inexplicabil. Mai ales că Meleşcanu era un vechi diplomat de carieră, cu stagii în capitale importante, deci înţelegea foarte bine cît de grav e tratamentul înjositor, cu public, pe care îl suporta fără să crîcnească.
Cînd terfelirea ministrului de externe al Romîniei a luat sfîrşit, odată cu şedinţa publică a comisiei, m-am apropiat de Meleşcanu şi i-am pus o întrebare clară, vizavi de scenele absurde abia încheiate şi de reacţia lui bizară. Surprins de întrebare, lunganul ministru m-a privit brusc cu mare atenţie, apoi, pe un ton teribil de amical, a început să scoată pe nas clasicii lui cîrnaţi verbali, promiţîndu-mi, numai zîmbet, lapte şi miere, un inteviu exclusiv, peste o oră, la aeroport. Pentru cititorii mai tineri, fac o precizare : în 1994, miniştrii de externe de la Bucureşti nu dădeau multe interviuri, mai ales unui june reporter de la un ziar din Iaşi.
Da, bătrîna vulpe securisto-diplomatică simţise că tînărul copoi jurnalistic îi putea face oarece probleme, dacă va relata despre jenanta umilire a şefului diplomaţiei romîneze. Deci încerca să mă înmoaie cu bombonica unui interviu, ca pe un copil sărman. Aşa că, la aeroport, dl ministru a tot ocolit, amabil, întrebările mele incomode, bătînd cîmpii în stilul lui lemnos, în timp ce mă ţinea afabil cu mîna pe după umeri, ca pe un vechi prieten de single malt şi trabuc cubanez. Aşa m-a condus pînă la scara avionului, de parcă eu eram oaspetele oficial, încălcînd protocolul, spre enervarea evidentă a sprîncenelor lui Ivan Timofeievici Guţu, aflate la doi paşi în urma noastră.
În timp ce dl Mele’ juca acest rol cleios şi ieftin, aveam o senzaţie amestecată : satisfacţie, amuzament şi dezgust. Satisfacţie, fiindcă îmi făcusem meseria bine şi prinsesem de nas ditamai ministrul de externe, vechi diplomat . Amuzament, fiindcă tactica lui era străvezie şi ieftină. Dezgust, fiindcă Romînia avea un astfel de şef al diplomaţiei, ajuns cîrpă pentru politrucii de duzină de la Chişinău.
Din senzaţia de acum 22 de ani a rămas aproape numai dezgustul. Desigur, asta nu-i de-ajuns, dacă vrem să nu ne mai conducă meleşcanii. Sau poate vrem, de vreme ce popolul suveran îi tot votează, indiferent că meleşcanii se vopsesc pesedişti, aperişti, liberali, aldeişti sau liber-schimbişti.
Prin urmare, îmi cer scuze pentru aceste rînduri dujmănoase, vizavi de un impecabil patriot & profesionist. Şi vă urez meleşcăneală plăcută în sfertul de secol care urmează.
Lucian Postu
Acest text este primul din seria de articole ” Reportaje cu implozie întîrziată „, în care autorul va scrie despre partea mai puţin vizibilă au unor episoade relevante din cei peste 25 de ani de jurnalism & consultanţă .
Autorul foloseşte grafia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philipide ” din Iaşi, cu excepţia cuvîntului ” romîn ” şi a derivatelor sale, în acest caz folosind o grafie proprie.
