Pe 26 februarie, Nicolae Tomaziu va împlini vârsta de 101 ani. Este ultimul supravieţuitor al infernului lagărului de concentrare de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Arestat de Siguranţa Statului în 1947, Nicolae Tomaziu a fost condamnat la şapte ani de închisoare, făcând parte din acelaşi lot de deţinuţi politic în care se aflau fruntaşii ţărănişti Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. De altfel, el este vărul celebrului pictor George Tomaziu, cel care a împărţit celula închisorii politice cu părintele Nicolae Steinhardt şi care, după eliberare, obişnuia să spună: „Mărturia mea este importantă pentru că dovedește că nu am trăit degeaba”. În 2014, a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler.
Aflându-se zilele acestea la Iaşi, la nepoţii săi Cătălin Tomaziu şi Mihaela Todosia – Tomaziu, a dorit să împărtăşească cititorilor Curierului de Iaşi crâmpeie din viaţa sa, întinsă pe mai bine de un secol, un exemplu de putere interioară şi împăcare cu o soartă crudă, pe care doar credinţa în Dumnezeu şi iertarea creştinească le poate insufla.
Născut în Păltiniş, în părţile Botoşaniului, Nicolae Tomaziu a trăit sub trei regi şi şapte preşedinţi. Venit pe lume în plin război mondial, a fost nevoit, copil fiind, să ia drumul pribegiei, din cauza epidemiei de tifos care cuprinsese ţara. A ajuns dincolo de Prut, în Basarabia. Întors în ţară, este admis în 1938 la Facultatea de Textile din Bucureşti, dar nu îi este permis să îşi dea examenul de licenţă, autorităţile refuzându-i acest drept din cauza condiţiei sale de refugiat. Ulterior, a fost înrolat sub arme şi a luptat pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial, din Odessa şi până în Munţii Tatra.
Prigoana comunistă
Însă terminarea războiului nu i-a adus pacea lui Nicolae Tomaziu. A fost arestat în 1947, după ce participase la manifestaţii anticomuniste în Bucureşti. “Înainte de condamnare am fost urmărit mereu. Timp de doi ani de zile am umblat fugar. Eram student când am fost închis. Participasem la manifestaţii organizate împotriva intrării ruşilor în ţară. Am ieşit în stradă. În acea vreme, întreaga Românie era plină de Securitate, era un adevărat lagăr de concentrare”, spune Nicolae Tomaziu. A urmat experienţa teribilă a închisorilor politice comuniste. „Am fost trei ani la Canal, între anii 1950 -1953. Acolo era iadul comunist. Ce-a scris Dante nu e nici pe departe faţă de ceea ce se petrecea acolo. Mă mir şi eu, de multe ori, cum de am rezistat. Hrană puţină, muncă multă, persecuţii, bătăi. Se muncea pe rupte, cine nu-şi făcea norma nu primea mâncare. Am văzut cum deţinuţii mureau pe capete din cauza muncii şi a inaniţiei. Primeam doar nişte turte de mămăligă, cu coaja tare, iar înăuntru era mălaiul crud şi rânced. La început, munceam cu braţele, nu era nimic mecanizat. După apariţia Sovromurilor, au fost aduse nişte maşini, dar erau deja uzate, degradate”, descrie Nicolae Tomaziu atmosfera cumplită a impresionantei maşinării de exterminare în masă pe care comuniştii o puseseră la punct pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră.
Teroarea de la Canal
Tratamentul inuman la care a fost supus în perioada muncii silnice efectuate în pustiul Dobrogei şi-a pus amprenta ireversibil pe sănătatea lui Nicolae Tomaziu. „La Canal m-am îmbolnăvit, şi cu hernie, şi cu stomacul, cu mai multe afecţiuni. Am rămas cu multe sechele. Dacă nu mergeai în pas alergător la deşteptarea de dimineaţă, te trezeai cu o cizmă în spate. Dimineaţa, gardienii se întrebau unii pe alţii, zeflemitor: „Câţi s-au liberat la tine?” De fapt, ei întrebau câţi au mai murit”, îşi aminteşte centenarul supravieţuitor al lagărului dobrogean. Persecuţiile au continuat chiar şi după eliberarea din închisoare.
“După ce am ieşit de la Canal, am crezut că suntem, într-adevăr, liberi. Dar am fost din nou anchetat în mai multe rânduri. Nu puteam găsi serviciu. Am fost angajat la munca de jos. Am fost şi cărăuş, şi om de serviciu. Până la urmă, au avut nevoie de mine. Se înfiinţau mereu întreprinderi şi n-aveau personal pregătit tehnic”, povesteşte Nicolae Tomaziu.
Credinţa în Dumnezeu
Deşi a trecut prin coşmarul experimentelor carcerale comuniste, Nicolae Tomaziu nu priveşte în urmă cu mânie. “Aşa a fost să fie, să pătimească poporul nostru. Din păcate, iată, şi acum trebuie să vină un străin ca să ne conducă. Nu a fost în stare să se ridice un român care să conducă această ţară. Asta din cauză că oamenii care puteau să facă ceva în ţara asta nu s-au implicat. Iar care ne-am implicat am ajuns unde am ajuns. Dacă era monarhia în continuare, ar fi fost altă situaţie”, crede cel care şi-a ruinat sănătatea pentru că şi-a apărat dreptul de a crede într-un ideal. Nicolae Tomaziu este ferm convins de puterea credinţei în Dumnezeu de a proteja sufletul uman, chiar în faţa celor mai mari nenorociri. „Credinţa în Dumnezeu m-a salvat. Am crezut mereu că Dumnezeu nu ne-a uitat. Ne rugam întotdeauna, în secret. Într-o noapte, am vrut să mă duc spre poarta lagărului. Voiam să mă împuşte. Nu mai suportam chinurile. Nu mai puteam merge, abia mă târam. Dar, în noaptea aceea, am avut un vis. Nu-l mai ţin minte, dar ştiu că l-am terminat cu Tatăl Nostru. Şi atunci, m-am întrebat: De ce să mai fac un păcat în plus, să mă sinucid? M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea putere şi credinţă că voi scăpa de acolo”, îşi aminteşte cel care a rezistat presiunilor sistemului opresiv al anilor 50.
„Viaţa nu trebuie dispreţuită!”
Acum, la câteva zile care-l mai despart de împlinirea a 101 ani, Nicolae Tomaziu îşi scrie memoriile. În liniştea unei chilii de la Mănăstirea Caraiman din Buşteni, el caută să ne dăruiască nouă, tuturor, învăţămintele pe care le-a tras timp de un secol. Cu un scris când ordonat, când zbuciumat sub imperiul amintirilor deseori dureroase, aşterne pe hârtie tot ceea ce viaţa i-a hărăzit. Răbdător, mereu cu zâmbetul pe buze, cumpănit în tot ceea ce face, Nicolae Tomaziu ne învaţă ce înseamnă toleranţa, lipsa urii, împăcarea cu viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu. “Viaţa trebuie trăită cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti!” crede el cu tărie. Iar cei 101 ani din spatele său îi dau deplină dreptate.
