– cum l-am prins pe bătrînul activist cu izmenele verbale în vine ( curs practic de vînătoare jurnalistică ) –
Într-un sfert de secol de jurnalism, m-am intersectat de mai multe ori cu ex-tovarăşul Ion Iliescu. La Iaşi, unde fostul prim-secretar comunist al judeţului era primit de notabilităţile bahluiene ca un fel de erou local, fiindcă ajunsese, după căderea lui Ceauşescu, în fruntea Romîniei post-comuniste.
Prima dată i-am pus lui ” Ilici ” reportofonul sub nas pe 24 ianuarie 1993, printre bodyguarzii de la SPP, pe aeroportul ieşean, unde aterizase ca să se întîlnească cu preşedintele parlamentului de la Chişinău, Alexandru Moşanu. A fost şi ocazia cu care am primit botezul de corespondent al ” Europei libere „, relatînd despre declaraţiile făcute din fugă de preşedintele Romîniei.
Cea mai tare ” ciocnire ” cu Iliescu am avut-o însă la Chişinău, în primăvara anului 2000. Atunci l-am „filat ” pe bătrînul politruc timp de două zile, pînă a cedat nervos, stîrnind un nou scandal cu implicaţii internaţionale.
„Firul roşu ” de la Moscova
În primăvara anului 2000, în presa de la Bucureşti izbucnise scandalul botezat ” Firul roşu „. O gazetă de la Moscova publicase informaţia că, în perioada cît Iliescu fusese preşedinte al Romîniei, între Palatul Cotroceni şi Kremlin rămăsese activă linia telefonică specială din vremea regimului comunist şi a Tratatului Militar de la Varşovia.
Informaţia din gazeta rusească fusesese preluată de Armand Goşu, corespondentul la Moscova al secţiei romîne a BBC, iar apoi a început scandalul pe vechea temă : ” Iliescu – KGB „, Iliescu – omul Moscovei, etc. Era an electoral, PSD şi Iliescu se îndreptau spre o victorie previzibilă, preşedintele Constantinescu şi coaliţia de guvernare erau la pămînt, deci agitarea unei vechi sperietori externe era, ca şi acum, un soi de bec al lui Pavlov. Da, Iliescu avea multe păcate, dar era omul propriilor defecte, nu al Moscovei.
În plin scandal ” Firul roşu”, eram la Bucureşti, la o întîlnire a corespondenţilor BBC, şi am aflat că Iliescu va face o vizită la Chişinău, ca să fie uns ” doctor hormonis pauza „. Actualul euro-parlamentar Traian Ungureanu, pe atunci membru al redacţiei BBC de la Londra, mi-a propus să mă duc şi eu peste Prut, pe urmele şefului PSD, poate-poate şeful opoziţiei scapă ceva relevant legat de scandalul în toi. Aşa că iată-mă în avionul de Chişinău, cu reportofonul profesionist în geantă şi adrenalina vînătorii la purtător.
Pe urmele mistreţului pesedist
Vineri, în prima zi a vizitei lui Iliescu, am mers conştiincios după şeful PSD, împreună cu restul trupei de ziarişti din Romînia şi Republica Moldova. Planul meu era simplu : să fiu cît mai neutru, dar să-i sar în ochi cît de des ” vînatului „, din postura mea de corespondent BBC, în speranţa că bătrînul politruc va ceda nervos, fiind deja iritat de contribuţia radioului britanic la izbucnirea scandalului ” Firul roşu „.
Speram la o izbucnire a lui Iliescu fiindcă erau celebre momentele în care fostul lider comunist ” scăpase caii ” şi avusese reacţii verbale violente, care intraseră în folclorul anti-pesedist. Prin urmare, am fost ultra-temperat ca atitudine, dar am avut grijă să fiu mereu în cîmpul vizual al ” vînatului ” , sperînd că prezenţa mea nedorită va fi declanşatorul unei noi crize iliesciene.
La preşedinţia basarabeană şi la ceremonia organizată de universitatea care îl ” honoriza ” am stat mereu în coasta musafirului bucureştean, fapt care a fost imediat remarcat de cei din suita lui , care mi-au aruncat replici ironice şi priviri bănuitoare ori iritate. Eu m-am mulţumit să zîmbesc, răspunzînd scurt, fără să intru în clinciuri cu bibanii din jurul şalăului cel mare. Nu ei erau vînatul meu, deci n-avea rost să-mi pierd vremea aiurea.
La conferinţa de presă, am avut primul ” clinci ” verbal cu ” vînatul „, întrebîndu-l pe Iliescu cum comentează opinia exprimată de doi senatori americani, care spuneau că revenirea la putere a PSD ar însemna reinstaurarea unui regim mafiotic ş.a.m.d. Evident că Iliescu n-a fost încîntat de întrebare şi a răspuns în consecinţă. Eu însă, dincolo de răspuns, am fost mulţumit că mai bifasem un punct din agenda ” vînătorii ” : asimilarea mea vizuală cu imaginea ” duşmanului ” de la BBC, aliat al imperialismului american. Cum s-ar zice, eram ” în grafic ” .
Harakiri la ambasadă
A doua zi, sîmbătă, în program era un punct matinal : o întîlnire cu oameni de afaceri din Romînia şi Republica Moldova, la ora 10, în sediul Ambasadei Romîniei. Am ezitat iniţial să mă duc, mai ales că era sîmbătă, iar tema întîlnirii nu era una prea ofertantă. Pînă la urmă, m-am înhărnicit şi am pornit spre ambasadă, gîndindu-mă că e un ultim prilej de a-l prinde în ofsaid pe şeful PSD.
La poartă, ambasadorul interimar, tov. Negescu, a făcut o mutră taaare acră cînd m-a văzut. Fiind eu singurul ziarist care se trezise şi apăruse acolo, tov. Negescu a început să facă faze de miliţian : întîlnirea lui Iliescu cu oamenii de afaceri nu era confidenţială, dar eu nu puteam participa la ea. De ce ? Mister şi securism ieftin. Aşa că intrarea maşinii şefului PSD pe poarta ambasadei m-a găsit în curte, discutînd în contradictoriu cu ambasadorul interimar, care mă şi ţinea strîns de braţ, ca un miliţian de cartier, de parcă aveam de gînd să sparg cu capul uşa de la intrare.
În timp ce diplomatul-miliţian a zbughit-o spre musafirul de vază, intrînd apoi cu tot cortegiul în clădire, am rămas cuminte în ogradă, aştepînd să văd ce mai urmează. Minune ! După cîteva minute, miliţianul-diplomat a apărut pe uşa principală, spunîndu-mi lehămetit că domnul Iliescu a fost de acord să particip şi eu la măreaţa întîlnire. Aşa că am trecut prin holul ambasadei, ornat cu o expoziţie de cărţi de-ale musafirului, şi m-am aşezat cuminte în fundul sălii unde cuvînta măreţul conducător .
Cum bănuisem, plictis total. Biznismenii se plîngeau că-i greu, Iliescu le dădea dreptate, eu nici nu mai pornisem reportofonul şi notam arare cîte o banalitate mai colorată. Discuţia ajunsese la zonele economice libere şi la felul în care italienii împînziseră lumea cu textile fabricate în acele zone.
Brusc, Iliescu a turbat. Cu faţa dintr-odată roşu-vînătă, a început să strige şi să dea din deget : ” Ar trebui să luăm exemplu de la italieni ! Că dacă ar avea şi ei asemenea oameni , cum sînt capsomanii ăştia de la BBC, n-ar mai face mare lucru ! Iar dacă mai apar din ăştia, cum sînt ăia doi senatori americani, trebuie plesniţi peste bot, să stea în banca lor ! „.
Am rămas mască. Totul se întîmplase din senin, fulgerător, timp de cîteva secunde. Cînd zisese de ” capsomanii ăştia de la BBC „, Iliescu începuse să împungă violent cu degetul către fundul sălii, spre mine, şi toţi cei prezenţi se întorseseră instantaneu spre duşmanul de clasă, aruncîndu-mi un car de priviri întunecate.
Enervat de zecile de uitături ca de lup, am zis tare : ” Domnule Iliescu, aveţi să-mi reproşaţi ceva, mie, personal ? ” . „Nu, n-am nimic cu dumneata, la şefii dumitale de la Londra mă refeream „, a răspuns Ilici, mai calm. ” Atunci vă rog să le spuneţi lor ce aveţi de spus şi să nu mai arătaţi cu degetul la mine, de parcă am omorît pe cineva „, am replicat ferm, tot cu vocea ridicată. Iliescu a repetat fraza cu şefii de la Londra, iar lupii din sală şi-au întors privirile sumbre de la mine. Întîlnirea a continuat în linişte, dar tensiunea era vizibilă, mai ales cînd vreun biznismen întorcea privirea către mine, schnautzerul care stricase adunarea de mistreţi.
Totul se întîmplase atît de repede, încît nici n-apucasem să ating reportofonul oprit. Cine m-ar fi crezut, pe cuvînt, că Iliescu chiar spusese acele cuvinte scandaloase ? Fără nici o înregistrare, era foarte probabil că afaceriştii prezenţi, aleşi pe sprînceană, aveau să spună că mint. Aveam o singură soluţie : să mizez pe faptul că Iliescu nu ştia că nu-i înregistrasem vorbele şi să obţin o confirmare indirectă a lor.
Aşa că, la sfîrşitul întîlnirii, cu reportofonul pornit şi microfonul la vedere, l-am întrebat pe Iliescu despre acele expresii, citîndu-le exact : ” capsomanii de la BBC „, ” senatorii ăia americani, să-i plesnim peste bot, să stea în banca lor „. Evident că Iliescu s-a enervat iar, reproşîndu-mi că ” vînezi doar asemenea expresii ” . În timp ce el continua să facă spume la microfon, eu nu-mi puteam stăpîni un zîmbet maliţios : mistreţul pesedist intrase în plasă, ca un caras , confirmînd pe bandă, clar, vorbele scandaloase. Vînătoarea de Iliescu îmi reuşise.
Ambalat, Iliescu nu se mai oprea din spumegat şi îmi tot băga degetul în piept, acuzîndu-mă de toate relele. Enervat, am vrut să-i amintesc de cele două mame ale sale. M-am stăpînit însă, fiindcă ar fi ieşit urît, iar eu trebuia să transmit înregistrarea la Londra. Dar cînd Iliescu era în uşa ambasadei, cu spatele, am zis tare, ca la operă, în limba rusă : ” Cum altfel poate gîndi un fost prim-secretar … ” . Iliescu a înlemnit, a dat să se întoarcă, dar şi-a dat seama că nu-i bine şi a ieşit din ambasadă, în timp ce turma îmi arunca priviri ucigătoare.
Peste o zi, la ” Marius Tucă Show „, C.T. Popescu l-a făcut praf pe Iliescu, în direct, pe baza înregistrării mele, difuzate de BBC. Peste cîteva săptămîni, la Iaşi, în timpul unui interviu, i-am amintit lui Iliescu de acele declaraţii. Răspunsul lui ? ” Aaa, stai să vezi cum a fost : eram la Chişinău, şi băiatul ăla de la BBC … ” . Ion Solcanu şi Traian Dobre, aflaţi alături, au înlemnit : Iliescu nu mă recunoscuse, fiindcă purtam ochelari fumurii, şi îmi povestea cu aplomb ce se întîmplase la ambasadă.
Am zîmbit şi i-am zis : ” Ştiţi, eu eram băiatul ăla de la BBC … ” . Ilici s-a blocat o secundă, dar, ca activist cu vechime, şi-a revenit rapid şi a-nceput s-o dea la întors. Mi-a părut rău că nu l-am lăsat să îndruge verzi şi uscate, ca să rîd apoi de el. O vînătoare de Iliescu, cu trofeul pe perete, era însă de-ajuns într-o lună.
Lucian Postu
