Subiectiv, despre filmele lui Alexa Visarion
Îi sunt recunoscător Vasilicăi Bălăiță pentru că, grație cărții ei, Univers filmic Alexa Visarion. Jurnal de spectator (Editura Artes, 2016), am avut prilejul privirii de ansamblu asupra unei filmografii de autor. Căci, cum s-a spus, toate filmele lui Alexa Visarion sunt filme de autor, eseuri vizuale în care amprenta auctorială este foarte profundă. Un autor ce a influențat cinematografia românească de dinainte de 1990, în special prin ceea ce eu aș numi trilogia lui Alexa Visarion. E o trilogie ce conține debutul din 1978, filmul Înainte de tăcere, apoi Înghițitorul de săbii și Năpasta, ambele realizate în atât de complicații ani 80. E o trilogie ce oferă o foarte puternică ars poetică, cumva tarkovskiană i-aș spune gândindu-mă la modul complex în care realitatea conține și dezvoltă metafizicul, dar conținând și datele unei puternice estetici personale propusă de un tânăr regizor apărut oarecum din senin.
Fiecare din aceste trei filme reprezintă o meditație filosofică asupra naturii umane, developând tragicul într-o manieră atât de intensă încât nu ai cum să nu te gândești la tragedia antică. Fiecare din aceste trei filme este, apoi, un curs de psihologie aplicată, Alexa Visarion fiind unul dintre cei mai fini psihologi din filmul și teatrul românesc. Sunt tentat să le privesc acum, când toate cele trei filme s-au clasicizat, ca pe veritabile filme de artă. Asta cu atât mai mult cu cât, în cel puțin unul dintre ele, Înghițitorul de săbii, sunt identificabile parabole subtile asupra artei și condiției ingrate a artei într-o societate care nu o înțelege, o refuză, o omoară. Mă refer, desigur, la condiția de artist a înghițitorului de săbii sau la superbia și tragismul scenei în care un colonel beat și limitat împușcă, la propriu, porumbelul artistului. O rescriere adâncă a pescărușului cehovian…
Toate aceste trei filme ar putea genera câte o carte, ori câte un studiu doctoral. Au calitatea de „operă deschisă”, operă ce se cere interpretată și reinterpretată, operă ce se deschide labirintic, la nesfârșit. Celelalte filme sunt variațiuni, derivate ale marilor teme pe care le propune trilogia despre care v-am pomenit. În Punct și de la capăt, m-a interesat strict personajul lui George Constantin, căci am simțit în el pulsația temei din Înghițitorul de săbii, anume condiția artei într-o societate ce produce… mașini ARO. În Vinovatul, tema morții și a revanșei sunt nervuri prelungite din filmele ce alcătuiesc trilogia. În Carmen Galin am întrezărit prelungirea acelei metafore feminine a morții din Îmblânzitorul de săbii (Leopoldina Bălănuță), iar eriniile ce-i dau târcoale lui Ștefan Iordache mi s-au părut adânc înrudite cu cele ce sfârtecau liniștea personajelor din Năpasta sau Înainte de tăcere. Ca noutate în Vinovatul, și n-am întâlnit scriindu-se despre această noutate, e tehnica specială a cadrării. E o cadrare tip ramă, ce taie, uneori de la gât personajul. Metaforă puternică a fatalității ce ne desenează ramele în care ni se derulează existența, dar și mostră de brechtianism, distanță față de povestea-lecție.
Ultimele filme ale lui Alexa Visarion, Luna verde (2009) și Ana (2014), aparent foarte diferite de tot ce a făcut Alexa Visarion până acum, reiau, de fapt, teme precum moartea, vinovăția, condiția artei, obsesiile creatorului, teme tratate din perspectivele unei contemporaneități la care regizorul, de voie, de nevoie, este racordat.
Revenind la cartea Vasilicăi Bălăiță, are, cred, ca principal merit faptul că declanșează în cititor pofta de a privi și a interpreta cele șapte filme despre care vorbește. E o carte capcană în care odată ce ai intrat nu mai poți ieși atât de ușor. Foarte subiectivă, scrisă la persoana I, justifică din plin cuvântul jurnal din titlu. Conține sincerități debordante, Vasilica Bălăiță practicând un foarte interesant exercițiu de radiografiere a propriilor stări, așa cum sunt ele influențate de vizionarea filmelor lui Alexa Visarion. La fel, mi s-a părut că există în carte un foarte difuz și tentant erotism al interpretării. E o erotică intelectuală între cel ce oferă și cel ce primește. Foarte preocupată de simbolism, Vasilica Bălăiță „relecturează” aceste filme prin prisma simbolurilor pe care ele le conțin. Uneori face trimiteri surprinzătoare, în zona filosofiei, alteori se lasă purtată de valurile speculației (multe dintre speculațiile pe care le face în interpretare sunt incitante și inteligent articulate), alteori comite unul dintre cele mai frumoase păcate ale hermeneutului, păcatul supra-interpretării.
E o carte ce nu-și propune să decidă asupra universului scenic al lui Alexa Visarion, ci doar să contureze, dintr-o perspectivă foarte personală, acest univers. E o carte scrisă în egală măsură pentru sine și pentru celălalt, atestând multitudinea de sensuri ale unei Întâlniri esențiale. Permanent, pe parcursul a zeci de pagini, simți vibrațiile acestei întâlniri care, paradoxal, dincolo de caracterul ei intim, te include în mod direct astfel încât ajungi să devii parte a întâlnirii. Volumul e valoros și prin interviurile cu regizorul, prin redarea unor conferințe pe care Alexa Visarion le-a ținut la Iași, și, nu în ultimul rând, prin indexul iconografic, duioasă revedere a unor fâșii din trecut.