Recent, s-a încheiat cea de-a XI-a ediție a Festivalului de teatru școlar „Hai la teatru!”. Cum a arătat, în cifre, această ediție?
A fost o ediție bogată: 55 de trupe, 705 elevi-artiști îndrumați de 76 de coordonatori, cadre didactice și actori, un maraton de peste 2220 de minute de spectacol efectiv, un total de două zile în care tehnicienii și actorii noștri au stat la ambele săli de la orele 9 la 21! Festivalul asta și-a propus încă de la fondare – e unul dintre primele de acest gen din România -, ca în zile importante la nivel mondial pentru arta scenică (20 martie – Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret, 21 martie – Ziua Mondială a Marionetei, zilele efective ale evenimentului nostru, și 27 martie – Ziua Mondială a Teatrului), să fim ludici și să schimbăm locurile canonizate – artiștii să treacă în sală, ca spectatori și jurați, iar publicul, o parte a lui, să urce pe scenă și să joace teatru. Să vedem, să învățăm, să ne reamintim și unii și ceilalți cum e să fii în papucii altcuiva. Jocul funcționează foarte bine, exercițiul e util pentru ambele părți.
Cum stă Iașul în raport cu alte centre teatrale din România la acest capitol? Au elevii „dulcelui târg” o disponibilitate mai mare decât, să spunem, elevii clujeni, timișoreni sau bucureșteni?
Nu putem avea o abordare geografic-regională a fenomenului. Peste tot sunt elevi talentați și specialiști care să îi îndrume. Noi primim telefoane din toată țara (Sibiu, Ialomița, Cluj, Oradea etc.) de la doritori să participe la „Hai la teatru!”. Festivalul nostru se concentrează doar asupra județului, din motive financiare și logistice. Peste tot există tineri care vor să se implice, să descopere teatrul din interior, să-l practice. Unii, poate, încep din teribilism, dar treptat se maturizează și descoperă câtă muncă e în spatele unui rol, al unui spectacol. Câtă dedicare, timp, putere, seriozitate cere pregătirea unei scenete. Teatrul școlar îi obligă să-l asculte pe cel de lângă ei, să dea replica la timp, să fie atenți, în formă perfectă, dincolo de starea de spirit de moment, le dezvoltă creativitatea. Îi ajută să se descopere, să se cunoască, să-și amorseze calități pe care poate nici nu erau conștienți că le au. Îi responsabilizează, îi face mai comunicativi. În orice caz, îi face spectatori de teatru mai avizați. Unii dintre cei care-au fost în „Hai la teatru!” au optat pentru cariere artistice, dar și celor care vor alege să fie doctori, profesori, avocați, afaceriști, experiențele acestea le ajută enorm.
Ce sensuri are astăzi sintagma „teatru școlar”? Cât de compatibil este învățământul actual românesc, să recunoaștem, destul de rigid, cu ideea de teatru?
Teatrul școlar e ca o gură de aer proaspăt pentru un învățământ care favorizează structural uniformizarea, care îi îndoapă pe elevi cu multe informații, unele complet inutile, care îi stresează, le ucide curiozitatea – curiozitatea, a spus-o Aristotel, e izvorul cunoașterii -, îi înghesuie pe toți într-un tipar. Când de fapt ar trebuie să le formeze deprinderi de învățare, să îi ajute să descopere ce li s-ar potrivi să facă în viață, să fie tratați ca individualități, nu ca o mulțime masificată.
Din ce ați remarcat pe parcursul istoriei Festivalului, cum percep copiii implicați teatrul? Unde se plasează, pentru ei, teatrul pe axa pasiuni – obligații școlare?
Copiii și tinerii sunt foarte implicați, sunt devotați sută la sută. Se vede în scenă că le place ceea ce fac. Se preocupă de repetiții, de construcția rolului, de promovarea spectacolului. O bună parte din pregătirea spectacolului le revine, li se datorează, mai ales la gimnaziu și liceu. Teatrul școlar îi și învață mule despre existență, despre realitate, ceea ce uneori școala, lecțiile și manualele, nu reușesc.
De pregătirea trupelor de actori-elevi se ocupă cadre didactice care, de cele mai multe ori, nu au o formare profesională specifică, în sensul că nu au terminat specializări artistice. Cum reușesc aceste cadre didactice să depășească un nivel amatoristic?
Toți sunt oameni care iubesc teatrul, se documentează, în timpul festivalului îi urmăresc pe ceilalți, fac comparații, se consultă cu specialiștii. Acestea sunt „secretele”!
Ce rol au părinții în toată această poveste festivalieră? Există o implicare concretă a lor sau e strict o problemă a școlilor și a profesorilor?
Îmi imaginez că părinții se implică în realizarea costumelor și a decorurilor. Și sunt nelipsiți de la spectacole, evident!
Ce tip de texte aleg profesorii pentru a fi reprezentate pe scenă? Este programa școlară privilegiată?
La clasele mai mici, programa școlară e principala zonă de alegere a unui text. E și firesc. Autorii clasici sunt favorizați, dar sunt și profesori îndrăzneți care abordează teme și autori mai apropiați temporal de prezent. La clasele mai mari, în special. Anul acesta, au fost Matei Vișniec, Eric Emmanuelle Schmitt, Dumitru Solomon, Alexandra Badea, a fost și un spectacol pe un text de-al tău! Cinci trupe au avut spectacole pe textele lui Matei Vișniec, iar vestea l-a bucurat atât de tare pe dramaturg încât a scris și un mesaj special adresat acestor fani ai teatrului, cuvinte emoționante. Dar le-a mai trimis și „89 de posibile definiții subiective și interogative ale teatrului”, îndemnându-i ca, inspirați de ele, să-i scrie pe adresa de la RFI.
Am remarcat că actorii Teatrului „Luceafărul” Iași sunt direct implicați în proiect. I-am văzut urmărind cu interes evoluțiile trupelor din concurs. De unde provine acest interes? Profesional, sunt în vreun fel ajutați de această experiență?
Actorii noștri sunt solicitați să ajute la pregătirea acestor trupe, pentru că vin cu expertiza lor artistică. Cei care sunt implicați astfel nu fac parte din juriile Festivalului, cel puțin nu la secțiunile respective, ca să evităm conflictul de interese. Experiența aceasta cu școlarii mai mici sau mai mari îi ajută, întrucât le oferă oportunitatea de a afla direct de la sursă ce anume îi preocupă, cum s-a transformat orizontul de interes al copilului/ adolescentului/ tânărului de azi? Ca artist, e important să rămâi conectat la spiritul publicului, fie el public copil/ tânăr ori adult. Altfel ești desuet, ești „expirat”! Și asta e tare trist.
Cum vedeți evoluția acestui Festival în viitor? Este interesul elevilor/ școlilor pentru teatru constant sau remarcați, de la an la an, fluctuații ale acestui interes?
Interesul tuturor e în evidentă creștere și nuanțare. De la o ediție la alta, observăm existența unor constante: trupe cu tradiție – Mooz, Les Apos (Colegiul Național „Mihai Eminescu” Iași), Kamadeva (Liceul Agricol „Mihail Kogălniceanu” Miroslava) Fenomenalii (Liceul Teoretic „Miron Costin” Pașcani), Domino (Liceul Waldorf), trupe în ascensiune – Thalia (Colegiul de Electronică și Telecomunicații „Gh. Mârzescu” Iași), dar și o binevenită dinamică – unele trupe își încetează activitatea, altele noi apar. Totul depinde de interesul și pasiunea cadrelor didactice. Acolo unde-s profesori care înțeleg importanța teatrului școlar, care-și găsesc timp, răbdare și energie, rezultatele imediate se văd cu ochiul liber, sunt spectacolele din programul Festivalului, iar efectele pe termen lung le vor simți practicanții de-acum. Majoritatea elevilor nu își dau seama cât de mult îi ajută teatrul școlar în modelarea ca viitori adulți. Important e că se investește și astfel în viitorul lor!
„Dragă Oltiţa Cântec,
mă bucur să aflu că în festivalul de la Iaşi sunt prezente şi piesele mele… Faptul că aceşti tineri iubitori ai cuvântului şi ai teatrului s-au regăsit (probabil împreună cu profesorii lor) în piesele mele mă face să cred că nu mi-am irosit timpul, că merita să-mi dedic viaţa poeziei şi teatrului. Aş vrea să le spun tuturor celor prezenţi la Festival că această experienţă culturală este extrem de importantă, chiar dacă mai târziu nu vor face teatru în calitate de actori profesionişti. A juca într-o piesă, a avea curajul să încarnezi un personaj, înseamnă să-ţi depăşeşti limitele, timidităţile, să te măsori cu tine însuți, să înveţi să te cunoşti mai bine… A juca într-o piesă, a avea curajul să faci teatru înseamnă însă să înveţi şi generozitatea de grup, să accepţi o nouă formă de solidaritate (artistică), să explorezi împreună cu ceilalţi un univers, un autor, meandrele unei poveşti, să cauţi mesaje ascunse printre rânduri, în gesturi, în abordarea unui personaj… A face teatru înseamnă să pleci într-o călătorie care te formează, te îmbogăţeşte sufleteşte, te ajută să-ţi pui noi întrebări, interesante, despre viaţă şi despre dragoste, despre prietenie şi despre comunicare. Vă mulţumesc deci tuturor celor care aţi optat să călătoriţi cu piesele şi cuvintele mele, sau cu piesele şi cuvintele altor autori. Vă transmit salutul meu şi trimit aplauzele mele virtuale”. (Matei Vișniec, Paris, 16 martie 2017)
