Am întâlnit-o pe actrița ieșeană Ada Lupu la Bacău Fest Monodrame. E aici într-o dublă ipostază: de protagonistă a spectacolului Povestea păsării fără cuib, dar și de membru al juriului Concursului de Dramaturgie. În dialogul de mai jos, Ada ne vorbește despre cum se îmbină armonios jocului actoricesc cu activitatea solitară a dramaturgului, despre adevăr-neadevăr pe scenă, despre emoție în teatru, despre energiile publicului și ale actorului. (Lazăr Lavinia, studentă a Facultății de Teatru din cadrul Universității de Arte „George Enescu”, secția Teatrologie – jurnalism cultural)
Lavinia Lazăr: Ada, ești o prezență din ce în ce mai vizibilă pe scena Naționalului ieșean. De această dată, recenta premieră cu Povestea păsării fără cuib ni te relevă într-o dublă ipostază: actor și dramaturg. Cine e mai important?
Ada Lupu: Prioritară pentru mine este actrița, posibilul dramaturg am căutat să-l aduc în sprijinul actriței și ce m-a interesat pe mine de fapt n-a fost să propun un text cu o valoare literară, ci, mai degrabă, am vrut să-mi susțin personajul prin text. Mi-am imaginat un personaj, i-am dat o poveste și niște cuvinte, ca și cum personajul ar improviza, s-ar trezi deodată în fața publicului și ar trebui să vorbească despre el, el, personajul.
Există riscul de a te atașa prea mult de propriul text dramatic sau e doar un ping-pong la nivel creativ între povestea scrisă și jocul actoricesc?
Textul e făcut din problemele care mă preocupă pe mine de foarte mult timp, din probleme pe care le am, din probleme cu care am senzația că m-am născut și pe care le-am descoperit eu pe parcursul vieții, așa că nu am avut foarte multe lucruri de inventat în text. Da, sunt atașată de ce am scris. Textul nu e unul autobiografic, conține invenții, dar e născut din preocupările mele profunde, din temeri de-ale mele, din visuri de-ale mele, din frustrări de-ale mele, dar pe care le-am integrat în niște situații mai mult sau mai puțin inventate.
Spectacolul de tip one-woman show te aduce pe scenă în diferite etape ale propriei tale feminități. În care etapă te regăsești mai mult?
M-am gândit ca fiind propriul meu suflet (vorbesc acum din perspectiva personajului) și, din această perspectivă, trec prin etapele pe care le prezint, începând cu copilăria și terminând cu vârsta de 54 de ani, când presupun eu că am murit. Dacă ar fi să fac o paralelă, acum am 25, dar spiritual, mă regăsesc la aceeași vârstă pe care i-am ales-o în text sufletului narator, adică undeva pe la 11, 12 ani.
Peste 30 de ani cum ai juca acest spectacol?
Exact la fel, ca acuma. Am gândit totul din perspectiva sufletului. Dacă vorbesc despre evenimente care se petrec la 40 de ani, eu le prezint cu aceeași naivitate, puterea de înțelegere a personajului care relatează rămâne aceeași. Experiența de viață pe care aș avea-o eu peste 20 de ani nu mi-ar influența sufletul… Nu cred că despre lucrurile profunde trebuie să vorbești neapărat grav și nu cred că ar trebui cu personajele noastre să ne comportăm altfel decât ne comportăm cu noi înșine.
Ce te inspiră în pregătirea rolurilor?
Caut să mă inspir din aproape în aproape: iau întâi oamenii din jurul meu, după aia lucruri pe care mi le imaginez. Mă interesează raportarea la subiecte și nu subiectele în sine. Nu cred în realitate imuabilă. Cred că realitatea e versatilă și chiar avem puterea de a alege realitatea pe care vrem noi s-o percepem. Asta nu-i ceva schizofrenic, pentru că, da, sunt lucruri care te constrâng în mod real, dar sunt și o mulțime de soluții prin care tu poți transfigura realitatea în care trăiești.
Cum ai colaborat cu Iris Spiridon?
Ne cunoaștem de mai demult. I-am propus sã lucreze cu mine pe textul ãsta. Am vrut sã uit cã eu am scris textul, am vrut sã lucrãm împreunã și ea a venit cu ideile ei pe care le-am primit cu bucurie. Simt cã mi-a înnobilat personajul. Pe Iris am vãzut-o tot timpul ca pe o prințesã și cred cã a adus ceva din prințesa din ea și în spectacolul nostru.
Cum ați repetat?
Eu cu Iris ne sincronizãm, suntem compatibile. Nu am prea avut discuții contradictorii. A cizelat materialul (atât literar, cât și actoricesc) pe care i l-am oferit și cred cã împreunã am reușit sã aducem recitalul în cea mai bunã variantã a sa posibilã. Recunosc, totuși, cã Iris mi-a acceptat un capriciu: acela de a pãstra titlul, cu toate cã știu cã nu-i place deloc.
Ce ecou crezi cã va avea spectacolul și, implicit, ideile tale pe care spectacolul le conține?
Nu știu dacã o sã aibã ecou, nu m-am gândit la asta, sincer. Testul meu a fost sã încerc sã mã gândesc la niște lucruri care mã intereseazã pe mine; pot sã sper, însã, cã preocupãrile mele sunt comune cu ale altor oameni. Asta mi-ar plãcea. Atunci când interpretez un personaj nu apelez deloc la momente biografice, dar îmi accesez propriul arsenal emoțional. De asta îmi gãsesc greu personajul, nu sunt foarte bunã la primele repetiții. Caut foarte mult. Nu fac lucruri care sã aibã succes la oameni, ci vreau ca publicul sã simtã ceva, sã aibã senzația cã s-a creat ceva. A, și mã mai intereseazã naivitatea oamenilor de a crede într-un personaj. Îmi place enorm naivitatea și o exploatez la maximum. Caut sã fiu cât mai naivã posibil, altfel n-aș putea supraviețui. Mi se pare foarte interesant cum se raporteazã ei la adevãr-neadevãr. Ca artist, cred cã, prin teatru, oamenii pot fi manipulați. Dacã aș fi spus cã acest text este unul autobiografic, cred cã oamenii ar fi venit sã mã vadã pe mine, Ada, vorbind despre mine; ar fi crezut tot ce spun. Vreau sã experimentez, însã, cum reacționeazã ei atunci când vin sã vadã ceva declarat drept invenție.
Până unde mergi în cunoașterea personajului?
Mi se pare că e o obsesie de a înțelege. De ce personajul meu face așa? De ce, de ce, de ce? Eu nu știu totul despre mine, de ce personajului meu să-i cer s-o facă? Din nevoia mea ca actor de a ști totul despre personajul meu, ajung să creez un om care știe totul despre sine. În realitate, așa ceva nu există, de aceea îmi las întotdeauna o parte de necunoscut în fiecare personaj. Tocmai din acel necunoscut reiese și nemărginirea lui, golul pe care nu-l umplu eu simt că e întotdeauna umplut de altceva, din afara ființei mele. Și asta nu înseamnă că îmi tratez superficial personajul. În viață, nu cred că ne expunem 100% , sunt foarte puțini oameni care dezvăluie tot ce simt și cred că și personajele au dreptul să se (și) ascundă, conținând starea, dar nu expunând-o neapărat. Nu cred că trebuie să folosim arta pentru a ne trata pe noi, ci, dimpotrivă, cred că putem folosi obsesiile noastre pentru a crea. Caut întotdeauna să dau sens preocupărilor mele, transfigurându-le artistic.
Consideri energia publicului un mit sau crezi în ea? Cât de mult pui preț pe reacțiile spectatorilor?
Am nevoie de reacțiile spectatorilor, pentru că ei îmi devin parteneri și eu mă adaptez la prezența lor vie. Cred că poți vorbi extrem de sincer despre anumite lucruri, neexpunându-le ostentativ, lupți împotriva stării pe care, însă, o conții. Mă interesează dacă oamenii sunt emoționați la finalul spectacolului, pentru că, la urma urmei, teatrul este o întâlnire.
Crezi că o entitate superioară te influențează atunci când ești pe scenă?
Da, cred într-o entitate superioară care m-a urmărit toată viața, nu doar pe scenă. Mi s-a demonstrat, și nu o singură dată, că sunt lucruri pe care le pot face pe doar scenă, nu și în viața reală. Întotdeauna, personajelor mele caut să le dau două lucruri: ceva ce știu să facă cel mai bine (talentul lor) și ceva ce-și doresc enorm (visul, ca exercițiu de supraviețuire). Uneori, mi s-a-ntâmplat ca talentul personajului meu să fie o stângăcie a mea în viața reală, care pe scenă (și doar pe scenă) s-a spulberat. Cred enorm că viața asta e doar o trecere foarte scurtă și că există ceva după viața asta. Și din asta mă alimentez foarte mult ca artist. Simt că există multe (alte) prezențe în jurul nostru.
