Magda URSACHE
Publicista ieșeană, Magda Ursache, scrie un text de o rară violență împotriva marilor profitori din cultura românească (și, în special, cea ieșeană), meditând la o temă despre care se vorbește rar – tema antimodului. (Călin Ciobotari)
Aș începe cu antimodelele mele: activiştii, instructorii CC/ UTC şi CC/ PCR, securiştii, informatorii, toţi profii de marxengelslenin. Am trecut prin logocid fără să le învăţ limba impură, de lemn. Comparatistul Al. Dima, italienistul Ştefan Cuciureanu, eminescologul Mihai Drăgan m-au pregătit să primesc marea cultură, pe care Leonte Răutu o rupsese de trecut, dar, la Teoria literaturii, I. Tiba preda după legile lui Jdanov, după care viaţa trebuia reflectată nu obiectiv, ci din p.d.v. comunist. Însă am un zece şi pentru Titus Raveica: zâmbea autoironic când trebuia să ne spună că Immanuel Kant e un biet eclectic faţă de marele Marx. Raveica ne mai scotea de sub umbra lui Karl. Într-o pauză, ne-a înştiinţat pe noi, studenţii, că-i ieşiseră furuncule groaznice pe faţă, purulente, când scria das Kapital, furios pe lume şi pe bubele ei. La examene, dădea note mari, chiar dacă nu „adânceam” nu’ş ce punct din nu’ş ce Raport. El singur îşi numea materia, Materialism ştiinţific, „claxonism”. Alta era situaţia dacă încăpeam pe mâna agitomanilor: tov. El. Puha sau pe mâna tov. Bulimar. Aflase că-l poreclisem Bulimarx şi mă notase cu insuficient la Învăţământ ideologic. Eram slab pregătită ideologic, acuză gravă în „iepocă”.
Să tai relaţia cu vârstnicii nu-i a bună, dar cu vechii activişti-scriitori (în puţine cazuri activiştii scriitori sunt scriitori-scriitori) am tăiat-o. N-am crezut o clipă, nici eu, nici Bătrânu (etnologul Petru Ursachi, soțul Magdei Ursache – n.r.) în mustrările lor de cuget, când îşi puneau cenuşă-n cap. De altfel, cei mai mulţi dintre ei n-au făcut-o. Vitner a murit în ’91, Vladimir Colin în ’91, Galan în ’95… În 2011, au murit C.I. Gulian şi Mihnea Gheorghiu, tot fără mea culpa.
Titlul lui Dan C. Mihăilescu, Privind înapoi cu orbire, li se potriveşte mănuşă. Îi dispreţuiesc pe dependenţii de Putere, de clanţa Puterii (pe clanţa asta, s-a pus ce zicea Stănescu, poetul, că s-a pus). Nu le-a păsat că se murdăresc salutând „prefacerile” socialiste, plenarele, tezele, congresele… Să urci în stafful comunist însemna şi să urci în stafful literar, măcar şef de filială USR, măcar premiant al Academiei RSR. Şi pentru că răul s-a banalizat (după Hannah Arendt), intelectualii de grup pro Putere au folosit avionul prezidenţial la fel cum a făcut-o Petru Popescu cu acela ceauşist.
Profitorii comunismului
Parantetic or ba, trebuie observat că profitorii comunismului s-au descurcat şi pe piaţa liberă, au deprins iute şi afacereza. Iar ingineria memorialistică marca Popescu-Dumnezeu, Crohmălniceanu, Ştefan Andrei, Pavel Apostol, Sorin Toma, Nestor Ignat şi alţii, şi altele stau, în opinia mea, sub sigla S.S.V. – sub signo veneni. În traducere, sub semnul otrăvii, al otrăvirii minţilor tinere care se îndoiesc de democraţie. Memoriile lor trebuie consumate moderat, cu grijă, ca şi alcoolul. Devastatori în obsedantele decenii (folosesc pluralul sintagmei Preda), devastatori şi acum. Toţi proletcultiştii, evrei, ne-evrei, sunt schimonosiţi de ură, de dorinţa revanşei.
Ninoşca Cassian e antimodelul prin excelenţă. Cu zestre de ilegalistă PCR, ne-a arătat „calea luminoasă” pe banii ICR. Ce ibovnic iscusit i-a fost Stalin! Ce-i drept, calapodul cizmarului l-a refuzat. Ceauşescu plătea mai puţin decât Dej pentru horele, imnele, cantatele pe care le vindea ea. Or, slujnicarii lui Ceau nu cereau mult, nu erau pretenţioşi, luau cât li se dădea.
Oi fi subiectivă? Oi fi. Am fost distrusă social de activişti. Îmi amintesc ce tămbălău a putut face papagalul activ Ion Ţăranu (Mihai Ursachi îl poreclise Jean Rurbanu; eu – Genosse), când am dat la tipar o poezie unde Ovidiu Genaru spunea că arde de viu ca Jan Palach, din dragoste pentru iubita lui: „Ard ca Jan Palach,mistuit de viu,în focul…” Or, la scurt timp după scena balconului din ’68, se schimbase macazul: rezistenţa cehă nu mai trebuia pomenită. Rămăsese îndemnul de a face zid pro multiubit, ca să-l apărăm pe secretarul general unic (nu se mai folosea sintagma decât pentru il comandante, nu şi pentru postul de secretar general de redacţie la ziare şi reviste) de URSS. Deşi noi, şi nu Ceauşescu eram închişi în „lagăr”.
Da, România a fost o colivie aurită pentru papagalii de scriitori-activişti pentru aparatul de propagandă şi o cuşcă pentru cei neînregimentaţi, care evitau îndrumările şi omagierile. Culmea e că primii iau acum indemnizaţii in honorem. Cum să nu-i vâri in acetum?
S-au scris şi opere de valoare, dar autorii nu datorează nimic regimului comunist. Şi consider aberaţie opinia că dictatura e mai bună pentru scris decât libertatea.
Kulturnicii sau aculturnicii (cum le spunea Petru Ursache) pândeau orice mişcare în front. Ţăranu, de la înălţimea Cabinetului de Partid, a urlat la mine că poezia lui Genaru e ultima greşeală politică pe care mi-o admite. Mi-am văzut de treaba mea. Am scris şi un editorial (trebuiau făcute prin rotaţie şi ce bine se plăteau faţă de cronicile literare!), dar mi l-a respins Liviu Leonte: comentariu tendenţios privind politica partidului. La scurt timp după, am fost pusă la opreală. Am avut un singur cititor – repet, că trebuie – 13 ani: Petru Ursache. Şomajul era pentru neastâmpăraţii care nu stăteau în banca lor, nu pentru incompetenţi ca Ţăranu. Ştiu ce spun: mi-a fost coleg de grupă la facultate.
N-o să contenesc să scriu, chiar dacă mi se zice că-i prea destul, despre traumele sociale provocate de comunism. Ideea ca ideea, dar practica a fost cumplită. E tema celor şase romane ale mele: injustiţia sistemului. O fi problema mea? O fi. Dar arată cum stăpâneau – operativ – situaţia activiştii mari şi mici. Iată-i pe specii: durul semi-analfabet; docilul – supus directivelor fără crâcnet; arogantul (mai indolent decât ieşeanul Floareş nu cred să fi fost cineva). Rebelii, recalcitranţii, şovăielnicii chiar erau, caz cu caz, vânaţi şi pedepsiţi: prin „reduceri de activitate”, semnătură interzisă, cronici negative în „Scânteia”. Dorin Tudoran şi-a văzut premiul USR, pentru Mic tratat de glorie, acordat altuia, prin decizie politică, lui Nicolae Dragoş.
A avut vreunul din băznuitorii şanselor egale, ai egalităţii sociale de suferit? Ei erau doar „rotaţi”: N. Dragoş dus de la „Luceafărul” la „Scânteia”. N.D. Fruntelată adus la „Luceafărul” de la „Scânteia tineretului”, prieten cu Nicuşor şi adorant a lui Ion Dodu Bălan. Şi, culmea, tot ei se plâng de discriminare. Dar propagandiştii ce-au făcut? Nu i-au discriminat pe cei care gândeau altfel decât ei? Nu te „lămureai”, deveneai non-persoană. Blam total.
După evenimentele din ’89, au reapărut în scenă compromişii stalinişti (ca Dan Deşliu); apoi cei ceauşişti („disidenţi” ca C.V. Tudor). Şi nu numai că au reapărut, dar au devenit din ce în ce mai vocali. Cultura română, biata de ea, a intrat între două focuri ale anti-modelelor: concheranţii stalinişti, cu dor mare după puterea deţinută în proletcultură şi agitpropii socialezi, nemaiprididind să demonstreze ce bine remuneraţi erau scriitorii, adică ei, în ceauşism. Ce-i drept, conducerea Uniunii Scriitorilor acorda privilegii: un cartuş de BT, un Ness dublu,o cutie cu alune din Vietnam, un compot de ananas, o măslină-două, sub supravegherea lui Şapira şi după o coadă straşnică în cantina de pe Calea Victoriei.
Şi mai vocali au devenit după ce Ion Iliescu i-a repus în funcţii, ca la noi, la Ieş’. „Staţi liniştiţi, tovarăşi!”. Naveta Nea Nicu – nea Nelu le-a priit.
Aide-mémoire: într-o şedinţă din 23 martie ’59, Ion Iliescu îi exmatricula pe tinerii transilvăneni care sărbătoriseră Unirea din 24 ianuarie, ca să cureţe învăţământul de „cadre necorespunzătoare”. Acesta era comunismul cu faţă umană pe care ni l-a dorit după ’89. În ’60, devenea adjunct la Secţia Propagandă şi Agitaţie a CC/PCR, ca în ’65 (cum zice presa) să fie promovat secretar al CC. Iată de ce apar iarăşi pe ecrane TV sculele şi matriţele culturii socialiste, ca să dea iarăşi cu stânga-n dreapta. Toacă hârtia editurilor în jurnale şi memorii, numărând mii de pagini, cum că ei au făcut tot binele în context „dat” de „sus”. Trebuie să mergem pe principiul de a declara răul bine şi binele rău? Cât rău e în acest bine o ştiu refuznicii, acuzaţi de nerespectarea directivelor oficioase. Şi câţi nu vor să ne păcălească, dându-se drept Michnik, Havel ori Kadare, deşi niciodată n-au fost exemple negative în dările de seamă ale PCR. Vor să-şi albească petele din CV? Nu se curăţă nici cu Mister Proper.
