Sunt o babă anticomunistă (II)

0
439

Publicista ieșeană, Magda Ursache, scrie un text de o rară violență împotriva marilor profitori din cultura românească (și, în special, cea ieșeană), meditând la o temă despre care se vorbește rar – tema antimodelului. (Călin Ciobotari)

 După decenii îmbcsite de agitaţie şi propagandă, ne e dat să citim în presă (România literară” din 2014) că au fost şi ceva „dezagremente”, cum le spune aparatcikul literar. Care ar fi foamea, frigul, frica… Totul venea de la Cel Înalt în PCR: dreptul de a călători în Vest, de a avea o cabană la ţară ori la munte, un TV color, o portocală la copii… În anii de raţie, se vindeau copite la măcelărie şi  noroi cu cartofi la aprozar. Chiar trebuia să nu poţi cumpăra cele necesare? Lapte, un pachet de unt, un kil de zahăr… Conform egalităţii socialiste, populaţia mânca prin reprezentanţii ei, dedulciţi la „trai pe vătrai”.

Eram aduşi cu arcanul minciunii ideologice să defilăm, să aplaudăm, să strigăm lozinci… Iar  „fericiţii” în dictatură au fost astfel în ciuda, nu graţie ei. Şi citez riposta lui Alex. Ştefănescu (Istoria literaturii române contemporane): „Faptul că în timpul comunismului au continuat să înflorească, în fiecare primăvară, pomii nu are nici o legătură cu comunismul”.

 Trecutul ne ajunge din urmă

 Discursul postcomunist al vechilor ideologi susţine că niciodată, niciunde, pe tot globul pământesc, n-a fost comunism. Doar regimuri aşa-zis comuniste. Pe cale de consecinţă, nici victime ale comunismului n-au putut să fie. Avem martiri necunoscuţi, eroi necunoscuţi, sfinţi ai închisorilor, dar nu vrem să-i recunoaştem. În schimb, se vorbeşte despre „progres” comunist economic, cultural, educaţional. Chit că, până în 1962, se intra la facultate cu dosar de stat („origine sănătoasă”). Locurile erau rezervate lor: intrau cu 5. Ceilalţi ispăşeau păcatul de-a fi fost fii de chiaburi, de preoţi, de liber profesionişti… Se ajunsese la absurditatea că un candidat cu 8, cu 9 pica faţă de unul cu 5. „Progres cultural”? La moartea lui Mircea Eliade, 22 apr. ’80, s-a dat o ştire la Decese, în „România liberă”. Atât. Cât despre economie, a fost pusă la pământ de eşalonul 2 PCR şi de foştii securişti, deveniţi capitalişti de tranziţie prin jaf. Polonezii au diminuat pensiile securiştilor. Iohannis tace. Să tacă, dar nu mâlc, şi să facă.

Legenda egalităţii sociale prinde la tânăra generaţie. „Marx e cool!”, declară un june. Din cauza lor, a activiştilor şi metodiştilor, „utopia negativă”, comunismul, tinde să devină pozitivă. Cei mai mulţi români văd metroul şi biletul de la sindicat pentru Felix şi cei mai puţini văd experimentul Piteşti, Aiudul, Sighetul, Gherla, Canalul… Autorii de „limbăminte”, cum le spunea Goma, au putere de convingere când, în cunoscuta lor explozie demagogică, se laudă că în jurul liderului maxim, lider ca nimeni altul în toată istoria, s-a ridicat, în 5 ani, coşcogea Casa Poporului. De aici până la a integra comunismul în sfera esteticii, ca sublim, n-a mai fost decât un pas. L-a făcut un tânăr (neo-stânga creşte şi-nfloreşte), acuzându-i pe resentimentarii ăştia de anticomunişti că n-au avut sentimentul solidarizării în vremi sublime. Eh, nu luând la ciocan zidul Casei Poporului (ca Valeriu Zgonea) trebuia procedat ci, o repet, era absolut necesar un Nürnberg al comunismului, aşa cum a cerut Paul Goma, un Nürnberg II. Numai că lecţia neuitării dată de el nu vrem s-o învăţăm. Exersăm ars oblivionalis spre a o numi ca Eco, iar Goma, cu cuvântul englezesc pentru expatriat, rămâne expat. Ce ni se întâmplă acum e o problemă de memorie incorectă. Trecutul, dacă te faci că nu-l cunoşti, se răzbună. Marea îngrijorare a lui Petru Ursache a fost că „trecutul ne ajunge din urmă”. Încă puţin şi vom auzi vorbele lui Sartre: „Anticomuniştii sunt nişte câini”.

 Violență, maniheism, lipsă de spirit critic

 Un internetotic mi-a trimis un mesaj: „Tu faci parte din generaţia care exhibă un anticomunism visceral şi care ar împuşca jumătate din România”. Da, recunosc, sinistra impostură a cadrelor mă revoltă. Sunt o babă anticomunistă, viscerală dacă vreţi, pentru că am trăit comunismul pe pielea mea, pentru că mica mea familie a avut de suferit. Şi-i întreb pe compatrioţi: a voastră nu? Fiecare familie a fost dur lovită, rănită măcar.

Francamente spus, discursul anticomunist a cuprins greşeli destule ca epitetul visceral să se lipească de el. Enumăr trei: violenţa (acel slogan liberal vizând 4 milioane de membri PCR, dintre care cei mai mulţi cooptaţi la hurtă; altul a fost cotizantul, altul – activistul), maniheismul (lichele-nelichele), dar şi lipsa de spirit critic faţă de oportunişti. Foştii activişti supuşi şi prevăzători s-au mobilizat ca anticomunişti, cu aceeaşi dăruire, cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi energie, în interes propriu.

Nu, anticomunismul nu-i nici timpuriu, nici târziu, nici întârziat, nici depăşit, dacă tinerii văd în el un ideal. Le-aş pune sub nas două fragmente din Interviu cu Lenin de Giovanni Papini: „Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurătoare, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi”.

Şi încă: „ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi mâniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani”.

Dar un tinichigiu faţă de un filosof cât valorează, pentru preşedintele Băsescu?

 Ne putem despărţi de trecutul comunist râzând?

 Să închei cu cel mai jalnic antimodel pe care l-am cunoscut. Un înlocuitor de profesor de română, din ultima mea clasă de liceu. Nu-l numesc, nu mai ştiu, Constantinescu parcă. Insul credea că ne predă Bacovia. Mai întâi, împărţea tabla cu o linie groasă, roşie, apoi desena două secţiuni de creier. Cel din partea stângă, ceva mai maşcat, era menit să reprezinte realitatea, ca poetul Beniuc. Celălalt, cu mult mai debil, din partea dreaptă, era chiar creierul bolnav al poetului „decadent”. Dascălul de literatură nouă ciocănea tabla în forţă, silabisind că mintea bună, justă, normală arată realitatea aşa cum este ea; cealaltă e nebună, injustă, anormală; nu reacţionează cum trebuie. Creierul a-tro-fi-at se lasă înşelat de sugestii auditive, olfactive, vizuale. Trei de minus! Dârzul Neculuţă, a vrut jugularea exploatării omului de către om. Dincoace, Bacovia, mizantrop, blazat, cinic, în panică in-di-vi-du-a-lis-tă. În concluzie, profesorul susţinea că declinul culturii burgheze e cauzat de creierul alienat, muribund, intrat în putrezire.

El mi-a confiscat Adela, pe care o citeam pe sub bancă, să nu-l mai aud făcându-i cazierul lui Bacovia. Pentru acest profesor, Bacovia era culmea descompunerii: creierul dereglat îl făcuse să „redea” aspecte dezgustătoare din morgă, abator, din şantan, din sanatorii, din cazarmă, ba chiar din liceu. Cum e posibil să-ţi scrii epitaful la 18 ani? Să te laşi abrutizat de alcool? Să te obsedeze necrofilia? Şi pe urmă Bacovia scrisese puţin, nu ca Beniuc.

Au urmat exemplificările din poeziile „toxice”. Citea, râzând înecat: „Hau!… hau!… depărtat sub stele-ngheţate”. Numai că nu Bacovia pândea ferestrele cu fecioare pale, nu el era plin de eczeme şi de obsesii, nu el ofta, plângea, suferea, ci Poezia.

Ţin minte că, la sfârşitul orei, a şters partea din dreapta a tablei, ca să rămână desenat doar creierul sănătos. Numai că, prin frânturile de poeme, citite în batjocură, intraseră în sala de clasă frigul, corbii, valsul îndoliat, bocetul toamnei… Frunzele lui Bacovia continuau să cadă prin sângele şi nervii noştri de liceeni care-l citiseră prin efracţie.

E just ce spune Marx? Ne putem despărţi de trecutul comunist râzând? În fond, umorul se sprijină pe tragic. Romanul Urma, semnat de Adrian Alui Gheorghe, l-am citit râzând şi încruntându-mă a plâns. Nu, nu pot râde detaşat.Ţin minte că, la lansarea cărţii, îi spuneam în gând prezentatoarei:  Nu mai zâmbi atâta!

Am avut o nevoie disperată de modele. Din păcate, antimodelele au fost mai multe. Călăreau cai mari. Şi-mi pare rău să-l contrazic pe Gabriel Andreescu, şi el fost licean „Hasdeu”, când afirmă că „anticomunismul ajută cariera”. Nu anticomunismul, ci comunismul a ajutat-o şi o ajută. Nu inventez strigoi. Emulii lui Marx sunt deosebit de puternici, vor să ne transforme din nou în bucheri şi-n tâmpi. Nu ne putem apăra decât neuitând, nelăsând să ni se falsifice memoria.

0 0 votes
Article Rating


Abonează-te
Anunță-mă
0 Comments
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Inline Feedbacks
View all comments