– despre cum poţi face instrucţie, în centrul Bucureştiului, cu un diplomat rus –
Fi’n’că Sordidel-Premierul-Minciune, ajuns Grindinel-Progresistul-Minune, a dezgropat iar sperietoarea de serviciu rusească, al cărei pion ar fi, cică, ” tăticul ” pesedist Zdragnea, în acest nou episod o să vă povestesc ceva ” de sezon „, cum ar veni. Dacă tot sînt eu kaghebist cu vechime, p’ecum ştiu de mult patrioţii civili sau în uniformă …
Desigur, poveştile homerice cu ruşii uriaşi ca Goliat şi romînii ageri ca David ( sau, mă rog, cu buturuga mică şi răsturnatul carului mare ) ar merita un capitol aparte, care s-ar putea numi ” Cum să umflăm chelea ursului din pădure, ca să luăm leafă bună de pădurar „. Dar fiindcă asta e altă raţă în altă oală, deocamdată mă limitez la reţeta zilei : filé de diplomat rus la Bucureşti, cu garnitură de accident auto uşor şi sos stilistic à la Postu. Enjoy ! Sau ” Poftă bună !”, ca să fiu, măcar acuma, patriot.
” În centru, pe Dorobanţ’, / Rusul ne-mpingea în şanţ „
1998, Bucureşti, gubernia mentală Romînia. Fratele unui bun prieten, fost cercetător la Institutul de Fizică Atomică ( asta pe bune, nu-i poantă ), deschisese o mică afacere cu software, ca să nu moară de foame cercetînd atomii pe leafa mizeră de la buget. Deşi nu eram deloc mare specialist în soft ( nu-s nici acum ), prietenul bucureştean m-a convins că aş putea da o mînă de ajutor micului business al fratelui său, mai ales că nu era vorba de programe de computer pentru NASA, ci de soft legislativ, adică legile romîneze puse pe nişte dischete ( explicaţie pentru ” generaţia iPhone ” : discheta e strămoşul CD-ului, al mini-stick-ului şi al mini-card-ului de memorie ).
Cu caftanul de ambasador ieşean al softului respectiv, iacătă-mă-s pe celebrul bulevard bucureştean Dorobanţi, împreună cu fratele businessman al prietenului dîmboviţean, ca să cumpărăm un telefon mobil, necesar contactării mele de către doritorii de soft. Lămurire pentru junii smartphonici ori pentru maturii amnezici : în 1998, telefonul mobil era încă o raritate de lux şi nu se găsea la orice colţ de stradă, ca acum ( asta a şi provocat priviri invidioase din partea celor care, văzînd că am ” celular „, credeau că am cîştigat la Loto ori am primit vreo moştenire ). Magazinele foarte puţine au fost, deci, motivul pentru care ne-am dus după telefon în buricul capitalei, nu vreun mare chef de promenadă ” pă Dorobanţi, moşiule „.
Cumpărăm noi telefonul ( un Bosch negru cu antenă retractabilă ), la pachet cu o cartelă Dialog ( actual Orange ), ieşim din magazin şi urcăm în maşină – o Lada bej-maronie, moştenită de amicul fiziciano-businessman de la părinţi ( altă lămurire pentru tineret : Lada e o veche marcă auto, sovieto-rusă, care se importa şi în Romînia comunistă ). Cînd să facem la stînga de pe bulevard, zdrang, intră în noi o maşină. Taadaam … Nu prea îmi tihnea preţiosul telefon mobil. Noroc că n-a fost mare tamponare, aşa că am ieşit amîndoi absolut teferi din maşină. Nici Lada nu era tare boţită : o portieră din faţă fusese zgîriată şi îndoită uşor, deci nu erau mari pagube. Ceva mai liniştiţi după evaluare, ne îndreptăm spre cel care intrase în noi, încălcînd evident regulile de circulaţie, după cum mi-a confirmat amicul şofer. Cînd colo, altă surpriză : maşina care ne lovise avea număr special, diplomatic ( CD ), iar şoferul ei tocmai îi înjura de mama focului, în ruseşte, pe romînii tîmpiţi, idioţi, popor de sălbatici etc. Taadaam …
„Davai bani, despăgubire, / Că altfel, e nasolire „
Ghinionul şoferului diplomat era că şi eu, şi amicul fizician ştiam binişor ruseşte. El avea mamă rusoaică şi, în plus, făcuse o specializare la acceleratorul de la Dubna. Eu – kaghebist, cum v-am spus ( dacă nu credeţi, întrebaţi doi dobitoci cu grade de la SRI – generalul Simion şi colonelul Andronic ). L-am mai întrebat o dată pe amic dacă-i sigur că diplomatul e vinovat de accident, apoi i-am zis să mă lase pe mine să rezolv situaţia. Paranteză : amicul fizician, deşi rus pe jumătate, e mai romîn, în sensul bun, decît trei sferturi dintre daco-romani. Aşa că nici lui nu i-au căzut bine înjurăturile diplomatului moscovit, mai ales că ciolovecul era şi vinovat.
M-am apropiat deci de diplomatul care ne înjura ” po ruskii ” şi i-am zis, în romîneşte, că e vinovat şi trebuie să plătească pentru reparaţia maşinii noastre. Pe un ton foarte arogant, într-o romînă stricată, mi-a răspuns că el nu e vinovat şi că nu plăteşte nimic. ” Nu, pagadi, lupule, las’ că vezi tu pe dracu’ „, mi-am zis eu în gînd, văzînd nesimţirea lui. Şi am început să-i spun, pe un ton ferm, într-o rusă foarte dezinvoltă, cu accent aproape perfect, că şi eu, şi amicul meu am înţeles foarte bine înjurăturile lui vizavi de romîni, fapt foarte grav pentru un diplomat acreditat în Romînia, mai ales dacă va afla şi presa de acest incident.
Ciolovecului i-a căzut faţa şi s-a albit instantaneu. În timp ce încerca să bîiguie ceva, i-am zis că sînt jurnalist şi n-o să accept ca atitudinea lui faţă de romîni să rămînă nepedepsită. Dacă nu de şefii lui, atunci de opinia publică. Cît despre accident, o să decidă poliţia cine e vinovat, dacă el nu vrea să recunoască. Efectul a fost instantaneu : omul era praf şi bolborosea ca un om beat, deşi nu mirosea deloc a băutură. În timp ce el încerca să se adune şi să-şi revină din şoc, am scos agenda din geanta de umăr şi, pe un ton autoritar, l-am întrebat : ” Numele şi prenumele ? „. Ca în transă, diplomatul fleaşcă mi-a spus, cu o voce moale, cum îl cheamă, asemeni unui elev de gimnaziu, prins la fumat de directorul şcolii.
După ce i-am scris numele în agendă, l-am întrebat dacă rezolvăm problema amiabil, sau chemăm poliţia. ” Cît voi vreţi de plătit ? „, a răspuns el, cu aceeaşi voce pierdută. Amicul meu îmi spusese mai înainte că reparaţia e simplă şi că o rezolvă foarte ieftin. Dar, fiindcă diplomatul se comportase măgaro-porceşte, i-am zis : ” 50 de dolari ! „. Explicaţie : pe atunci, dolarul avea o valoare mult mai mare ca acum. Auzind suma, diplomatul lichefiat s-a solidificat puţin : ” Nuuu, asta mult ! Dau la voi doizeci dolari. „. Era oricum mai mult decît costul reparaţiei, dar măgăria trebuia plătită, aşa că i-am zis : ” Mai puţin de 30 nu se poate. Altfel, poliţia şi judecătorii o să stabilească suma „. A fost de acord, oftînd : ” Bine, dau la voi treizeci dolari, dar tu dai la mine foaia unde ai scris nume al meu „. M-a umflat rîsul : ce era în capul lui, de vreme ce eu puteam ţine minte numele scris în agendă ? Se vede însă că era încă buimac, aşa că am rîs şi i-am zis că e în regulă. Am rupt foaia din agendă, dar cînd a întins mîna s-o ia, i-am zis : ” Întîi banii, că n-am încredere în diplomaţi ruşi „. A strîmbat din nas, dar a scos banii şi mi i-a dat, primind în schimb foaia inutilă.
La plecare, i-am zis : ” Tovarăşe colonel, sper ca altă dată să fiţi mai civilizat şi să nu mai vorbiţi aşa despre romîni „. ” Eu nu collonell, eu ataşat cullturall „, a răspuns el, cu jumătate de gură, cealaltă jumătate fiind ocupată cu ” l „-urile duble ruseşti şi cu teama că povestea nu s-a terminat. ” Da, ştiu, toţi sînteţi ataşaţi culturali „, am pufnit eu în rîs, acompaniat de amicul fizician, care urmărise cu mirare şi amuzament toată discuţia.
Recunosc, dolarii diplomatici nu i-am donat unui fond patriotic, ci i-am dat pe nişte băuturi mai de soi, cu care am celebrat seculara prietenie ruso-romînă. Cum prietenii mei bucureşteni aveau 50 % origini ruseşti, asta era cît se poate de haraşo şi de plăcut.
Nu, în ciuda memoriei mele elefantine, nu mai ţin minte cum îl chema pe diplomatul rus. În ciuda legendelor, avem şi noi, kaghebiştii sub acoperire, lipsurile noastre.
Lucian Postu
