Casa Lebăda este o companie sută la sută ieșeană care activează pe piața producției de lacuri și vopseluri din 1993. Nu ne-am propus să facem profilul acestei companii, ci doar să vedem care este secretul uneia dintre puținele firme care a reușit să reziste tranziției, crizei și altor obstacole care au pus la pământ alte sute de afaceri aflate cândva pe culmi sau au năruit milionari de top.
Dumitru Cogălniceanu, fondatorul și managerul Casa Lebăda, ne-a povestit cum au fost anii de ”pionerat„, care au fost greutățile ce au urmat și despre ce înseamnă de fapt să concurezi alături de giganți, adică de multinaționalele cu tradiție de sute de ani în spate.
- Descrieți începuturile în afaceri. De unde începe istoria firmei dumneavoastră și cum s-a născut ideea?
Dumitru Cogălniceanu: Dacă e să vorbim despre început, și despre dorința de a face ceva – ALTCEVA -, știm cu toții că la începuturi era mai ușor. Totul era o euforie, scutire de impozite 5 ani, autorizările … de la sine, piața aspira orice, etc. Toate acestea, și probabil, ca la orice întreprinzător, spiritul de pionierat, m-au „prins” și pe mine în această capcană…
- Care au fost cele mai grele momente ale companiei și cum ați reușit
să depășiți respectivele hopuri?
Dumitru Cogălniceanu: Momentele „permanent” grele, mai ales de când s-au deschis granițele către Occident (lucru bun de altfel, poate singurul mare câștig cu Revoluția), au fost și sunt cele cu personalul, mai ales cel calificat.
- Firma dumneavoastră este una dintre cele mai vechi companii ieșene. Cât de greu sau de ușor este să te poți impune ca firma autohtonă în fața companiilor puternice cu capital străin? Cum se poate supravețui în această junglă a afacerilor?
Dumitru Cogălniceanu: Nu te poți impune în fața multinaționalelor care vin cu sistem, tradiție de sute de ani, etc. Ești doar tolerat și, până la o anumită cotă de piață, nu numai că nu deranjezi dar ești un fel de „concurență necesară”.
- Companiile românești au suferit mai tot timpul: când aveau forță de
muncă calificată nu aveau finanțare pentru dotări tehnologice; când s-a
deschis accesul către finanțare nu mai avem forță de muncă. Parcă mereu
suntem cu un pas în urmă sau în contratimp. Ce le lipsește capitaliștilor români pentru a fi în top?
Dumitru Cogălniceanu: De mai mulți ani încoace munca nu mai este muncă, e luptă, iar lupta asta se poate numi supraviețuire. Pentru a fi în top, „capitaliștilor” români, cred eu, le lipsește timpul, experiența, și, cel mai important aspect, o legislație respectată de toți.
- Aflăm tot timpul despre statele uniunii europene cum acționează
pentru a-și susține și proteja companiile; auzim despre faptul că în
Europa, „statul” acționează ca un partener pentru mediul privat, îl
ajută atunci când are probleme financiare și îl taxează doar atunci când
este puternic și profitabil. Cum este statul român: partener sau
perceptor?
Dumitru Cogălniceanu: De la începuturi, ai noștri, cei de la vârf – indiferent de culoare politică – au fost atât de „decapitalizați” și de avizi, că au vândut tot, până și subsolul țării, pe câțiva arginți. Iar Cel de mai sus, n-a știut nimic și va muri -potrivit lui – sărac, dar curat. Oare? Toți, dar absolut toți, au cumpărat locuri la vârf (chiar unii declară cu mândrie că au făcut o investiție pe care trebuie să o recupereze), ca să ajungă urgent în top 300, cu un birou și o secretară.
Ce spun eu acum știe și ultimul bețiv de la crâșma cătunului fără electricitate (dar care, fiți liniștit, are mobil și facebook ). Și apropo’ de Stat, chiar și acest bețiv știe că Statul este un administrator prost. Bețivul rânjind, se miră, în batjocoră, și se întreabă: ”de ce dracu’, prostu’ ăsta de stat, îmi dă bani să stau la crâșmă?”
- Știm despre tradiția companiei dumneavostră, dar vrem să aflăm planurile de viitor. Care este viziunea dvs. și ce plănuiți să faceți cu acest brand în următorii 5-10 ani?
Dumitru Cogălniceanu: Viitorul, pentru toți, e ca luminița din capătul tunelului. Pentru că anul acesta, se pare că, e unul „atipic”, la ceasul acesta suntem în analize privind încotro-ul firmei. Dorința noastră, mânată de nevoile a circa 60 de angajați și de brandul – să zicem – pozitiv al firmei, este să mergem mai departe. Sugerez, dar sugerez degeaba (știu asta), că ar trebui un sprijin mai atent de la stat pentru sectorul privat, pentru că banii „reali” de acolo vin la buget. Printr-o simplă manevră de acordare a ajutoarelor, exclusiv celor în nevoi, noi am primi deja un ajutor de forță de muncă și, în subsidiar, o reorientare a imenselor sume (date pe băutură și implicit pe voturi). Dar politica statului este alta: ține-l pe român dobitoc ca să-l poți suci cum vrei.
- Ați fi dispus să renunțați la compania dumneavostră? În ce condiții? Cum ar trebui să arate oferta pentru care ați renunța la afacere?
Dumitru Cogălniceanu: După atâta muncă – luptă -, mi-ar fi greu să renunț și nu m-am gândit la o ofertă. Dar inegalitatea luptei, câteodată, îmi trimite câte o săgeată: „ce-ar fi dacă…”. Scuze dacă nu este răspunsul ce ați așteptat, dar vorba românului…asta e.
Rareș Neamțu
