Produs în 2015, la Zagreb, ca o colaborare între trupa lui Delbono și Croatian National Theatre, spectacolul Evanghelie (Vangelo) continuă proiectele (nespus de) personale ale acestui atât de special creator, preocupat să vorbească despre sine și despre societate, cu violență și disperare, implicat total într-un teatru care, adeseori, încetează să mai fie o artă, în înțeles tradițional, transformându-se într-o frisonantă confesiune.
Folosind ca pretext una dintre cele mai urgente probleme ale omenirii de azi – exodul, migrația, refugiul – Delbono reformulează o întrebare care s-a mai pus: unde este Dumnezeu în acest peisaj degradant al propriei sale Creații? A formulat-o, pe vremuri, nefericitul Iov, a formulat-o, apoi, mai mult sau mai puțin direct, filosofia existențialistă de secol 20, la fel cum, adeseori, ne-o formulăm noi înșine, în intimitate, copleșiți de ceea ce pare o ireparabilă absență. Plecând de la sine, de la propriile-i neliniști, angoase, revolte – pe care nu o dată și le-a făcut publice, livrându-ni-le, în diferite forme, în spectacolele sale – Delbono concepe această „operă contemporană” (parte din muzica de spectacol îi aparține lui Enzo Avitabile) pe care o dedică, deopotrivă, mamei sale și memoriei celor ce fug, celor ce au murit fugind…
Întregul spectacol – textul este scris de Delbono însuși – mixează referințe autobiografice cu referințe documentare/ documentate despre cazuri concrete, precum povestea afganului care, într-o engleză simplă, rudimentară, rezumă tragedia unei întregi categorii umane. După un început coral, cu unsprezece actori-apostoli așezându-se pe scaune spre a-l asculta pe cel de al doisprezecelea, Delbono coboară din public și, de la un microfon ce îi redă cu fidelitate cele mai discrete inflexiuni vocale, începe să ne vorbească. Despre mama care, pe patul de moarte, îl întreabă de ce nu face un spectacol despre Evanghelii, despre bisericile goale și reci în care Dumnezeu nu mai poate fi găsit, despre aberanta, abuziva instituționalizare a divinului (ironizarea papalității se face explicit!), despre sensurile iubirii, iubire pe care a căutat-o dar n-a găsit-o în poveștile biblice, ci în „locuri întunecoase”, în promiscuitate, nu în lumina vreunei trans-substanțieri.
Evanghelistul Delbono ne povestește apoi propriile lui perspective/ mărturii asupra vieții lui Iisus. Repovestirea are un sens profund uman, mai ales după acel început în care Pippo ne anunță că nu crede în Dumnezeu, acest principiu al masculinității, ci mai degrabă e tentat de bisexualitatea diavolului (cu trimitere la piesa „Symphaty for the devil” a celor de la Rolling Stones). Omenescul din Iisus este acum total, Dumnezeul tradițional neavând nicio legătură cu noul look christic. Mai mult, Iisus este acum mai plural ca niciodată. Iată-l, ne spune Delbono, arătându-ne grupul de refugiați ce ne privesc dintr-un lan de porumb. Iisus este un refugiat, toată viața a fost așa. Ca noi toți, de altfel… Și Delbono ne arată acum, într-o coregrafie trepidantă, oameni-șobolani care fug, fug, fug…
Nu vizualitatea acestui spectacol mă urmărește. Filmările făcute de Delbono, falsa poezie finală a unei flori de plastic pe o cruce de metal, acvaticul din proiecții, ca element al morții, zidul ce se apropie de noi, gata să ne strivească, imaginea actorilor lui Pippo, măcinați de boli psihice și fizice, toate acestea sunt imagini puternice, într-adevăr. Altceva, însă, mă va urmări, obsesiv, mult timp de acum încolo. Vocea lui Delbono! Timbrul acela cald, presărat de explozii, câmp înverzit dar minat, voce-mormânt din care vin spre noi, fantomatic, gânduri și emoții pe care le recunoaștem. E o voce de o frumusețe stranie, o voce aproape interioară ce procură intimități de multe ori nedorite, atât de intense încât devin insuportabile. Vocea lui Delbono este, pentru mine, mai puternică decât imaginile pe care ni le propune. Cu sau fără cel ce o poartă, ea traversează sala, scena, carnea, zăbovind în ecouri prelungi multă vreme după ce spectacolul s-a terminat. În imnul veseliei de la final (evanghelie înseamnă, în definitiv, „veste bună”), atunci când ne spune că ar deveni creștin dacă Iisus ar fi un Iisus al muzicii, al jocului, al relaxării, Delbono ne îndeamnă să-l imităm, mișcându-ne cu toții brațele și integrându-ne astfel în coregrafia scenică. Sala, însă, nu-l urmează. Urmărită, cotropită de voce, sala refuză să devină parte din vizual…
E departe de a mă fi scandalizat această „erezie” a lui Delbono. Mi-o asum ca pe o reevaluare a Dumnezeului creștin, un comentariu violent, dar legitim, și un îndemn la solidaritate umană. Dacă Dumnezeu este o absență, înseamnă că nu ne avem decât unii pe alții… Tandrețea infinită cu care Delbono îi la ia de mână, la finele fiecărei scene, pe Bobo, bătrânul, surdul și idiotul său „actor”-prieten, arătându-ni-l ca pe o rușine a Creației și ca pe o victorie a umanității, este elocventă. Și spectacolul devine unul despre iubire…
Călin CIOBOTARI