În primăvara anului 1970 soseşte la Iaşi, însoţită de o femeie simplă, doamna Marietta Sadova, Maestră Emerită a Artei, Laureată a Premiului de Stat. Fără primire oficială, privită cu rezervă de colectiv, mulţi n-o cunoşteau și puţini ezitau să se manifeste că o cunosc. Numai directorul adjunct, I. Georgiu, s-a oferit să facă oficiile de gazdă ospitalieră.
Doamna, însoţită de străina care-i purta bagajele, îmbrăcată modest, nu putea fi deosebită de lumea cenuşie din staţia de autobuz. Culorile neutre din hainele ambelor le accentuau tristeţea chipului de icoane vechi, obosite şi parcă speriate. Vestea sosirii celor două doamne s-a răspândit cu iuţeală în instituţie. „A venit o regizoare nouă!”, s-a auzit prin culisele teatrului. „E vorba să-l sărbătorească pe Dăncinescu, deci se montează Tartuffe!”. Conul Fănică îşi dorea foarte mult să joace în Neguţătorul din Veneţia, Shylock, şi asta pentru că simţea aluziile la pensionarea sa. Era o dorinţă mai veche a maestrului să joace acest rol. Propunerea fusese făcută cu mulţi ani înainte, dar conducătorii Teatrului amânau dorinţa artistului din varii motive şi, ca să fie bine pentru toată lumea, cineva a venit cu ideea introducerii în repertoriu a unui spectacol cu Tartuffe. „Foarte bine”, au zis diriguitorii Teatrului, problema-i cine-l montează. Regizorii teatrului îşi făcuseră norma şi s-au eschivat. S-au făcut mai multe propuneri şi dintre toate a fost aleasă Maestra Emerită a Artei, Marietta Sadova. Mai întâlnisem numele fostei profesoare, dar, făcând parte dintr-o generaţie nouă, pierdusem interesul care mă frământa în studenţie. Totuşi, venirea doamnei Sadova la Iaşi m-a răscolit. Auzisem de calvarul doamnei Marietta Sadova, eliberată la 18 ianuarie 1963 din Penitenciarul Miercurea-Ciuc și repusă în drepturi, dar rămânând cu trauma şi sărăcia până la sfârşitul vieţii. În 1956 se deplasase la Paris cu spectacolele Ultima oră de M. Sebastian şi O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Se întâlneşte acolo cu Eliade şi Cioran, prieteni de altădată; face imprudenţa şi introduce în ţară texte interzise de cenzura comunistă: Ispita de a exista şi Scrisoare către un prieten din depărtare de Emil Cioran, Pădurea interzisă, Mituri şi simboluri, Mitul eternei reîntoarceri de Mircea Eliade. Se confesează unor persoane de încredere din mediul intelectual, este turnată de… un teatrator la Securitate şi trăieşte calvarul Grupului Noica – C. Pillat. Din 1958 este anchetată şi, în 1960, în procesul de înaltă trădare este condamnată la 8 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională, confiscarea totală a averii şi 1000 de lei cheltuieli de judecată pentru uneltire contra ordinii sociale.
Revenind, Sala „Aglaia Pruteanu” era pregătită pentru repetiţiile ce aveau să înceapă la spectacolul Tartuffe, în regia doamnei Sadova. Distribuţia afişată la geamul luminat mulţumea pe toată lumea, mai ales pe cei ce nu erau prinşi în ea. Dintre cei chemaţi şi puşi la treabă, unii îşi numărau replicile şi se întrebau cât o să dureze repetiţiile.
Cititul textului la masă însemna pentru profesoara Sadova o etapă foarte importantă din care actorii aveau multe de învăţat. În sufletul meu mocnea totuşi o nemulţumire. Cunoşteam foarte bine textul piesei şi mi-aş fi dorit un rol mai gras, chiar pe cel titular, dar… nu era
Potrivit unui obicei mai vechi, învăţat de la iluştrii mei profesori, la prima întâlnire, la cititul la masă a textului, actorul se prezintă ca la o sărbătoare. Aşa m-am prezentat şi eu, lăut, bine îngrijit, îmbrăcat frumos, senin şi cu inimă deschisă, cu creion în mână şi foaie albă de hârtie. Aşa am crezut de cuviinţă şi aşa am făcut când am întâlnit-o prima dată pe doamna Sadova în sala de repetiţie.
M-am prezentat devreme la teatru şi mi-am găsit în sală un loc potrivit rolului meu. Am aşteptat. La ora 9, toată distribuţia, în frunte cu Ştefan Dăncinescu şi Anny Braesky, ne-am ridicat în picioare. În sală au intrat trei doamne diferite. Una era scenografa teatrului, o cunoşteam. Plictisită şi mereu deranjată, şi-a trântit poşeta şi s-a aşezat pe unul dintre cele două scaune din capul mesei. În spatele scaunului rămas liber s-a oprit cea mai senină dintre cele două străine şi, cu o voce caldă, blând ne-a poftit să luăm loc. S-a aşezat şi ea continuând să ne privească, citindu-ne chipurile. Doamna rămasă lângă uşă, demnă, elegantă, modestă şi importantă, cu o sacoşă în mână, şi-a găsit loc pe margine lângă perete, chiar sub tabloul Aglaei Pruteanu. Nu şi-a căutat loc în rând cu noi la masă.
Un schimb de priviri cu doamna din capul mesei m-a ajutat s-o recunosc pe doamna Marietta Sadova. O vedeam pentru prima dată şi mi-a năruit toate iluziile. În închipuirile mele trebuia să-mi apară maiestoasă ca doamna Bulandra, pe care o văzusem în studenţie la Teatrul Municipal. Împovărată de ani, îmbrăcată îngrijit şi modest cu seninul şi bunătatea zugrăvite pe chipul de mamă model, simbol în literatură, se întâlnea cu noi artiştii din Casa lui Alecsandri, sub umbrela lui Molière, pentru un fapt artistic. „Vom lucra împreună la acest spectacol şi sper să ne înţelegem… deocamdată citim alb, aveţi textele, da…”. Mă uitam la colegii mei, aleşi în distribuţie, şi omogenitatea ansamblului m-a făcut să recunosc din capul locului ştiinţa de a face o distribuţie într-un colectiv pe care credeam că nu-l cunoaşte. Lângă artiştii emeriţi Ştefan Dăncinescu şi Anny Braesky, junii primi ai Naţionalului, Valentin Ionescu şi Boris Olinescu; lângă Sorin Lepa şi Virginia Raiciu mă simţeam mic şi neînsemnat. Cunoscând mai bine ca mine pe cine au la pupitru de comandă, ei se străduiau chiar de la prima lectură să dea totul.
Îmi notasem cuvânt cu cuvânt şi-mi aduceam aminte de lecţiile practice ale marelui meu profesor Ion Cojar, fost asistent al iluştrilor artişti-pedagogi din care făcea parte şi doamna Marietta Sadova. Lectura la masă a durat aproape două săptămâni şi eu veneam zilnic la repetiţii, deşi aveam doar o scenă în ultimul act. Îmi plăcea s-o ascult pe doamnă dând indicaţii colegilor mei. Mă aşezam într-un colţ în sala de repetiţii, fără să deranjez, ascultam şi-mi notam totul, pentru că observaţiile erau valabile şi pentru mine. Descifrarea textului, pe scene, pe tablouri, pe acte, conturarea şi jalonarea biografiilor personajelor a fost migăloasă, plăcută, provocatoare pentru toţi interpreţii. Toată lumea lucra cu plăcere şi timpul trecea cu folos. Am coborât la scenă cu textul deja memorat şi în decorul clasic marcat de Marga Ene. Scenă cu scenă, spectacolul s-a pus în picioare.
Mai târziu, priveam desfăşurarea repetiţiilor generale, urmărind-o pe doamna cum îşi nota observaţiile ce trebuiau făcute. Se întorcea uneori spre mine şi mă întreba în şoaptă: „Cum ţi se pare?”. Nu aveam un răspuns, dar gestul meu era admirativ, nu-mi permiteam să fac aprecieri. Simţeam că ceva, ceva mă apropie prin înţelegerea profesiei de tainele artei pe care o slujim. În pauza de act a început să-mi povestească întâmplări din viaţa ei artistică. „Odată am fost obligată, dragă, de situaţie să salvez un spectacol. Soare Z. Soare, m-a chemat la teatru, mi-a pus în braţe textul şi mi-a zis: deseară intri în spectacol. Era un ordin. Am ameţit textul până la ora spectacolului, am îmbrăcat costumul, regizorul de culise m-a împins în scenă, şi printre ceilalţi actori am amuţit. Încercând să îngân câte ceva, scoteam nişte onomatopee cu frânturi de replici învăţate şi sala a început să mă aplaude. Eu care jucam numai dramă devenisem actriţă de comedie lângă actori comici consacraţi. M-au trecut toate năduşelile şi, după spectacol, am luat textul din nou la studiat devenind titulară pe rol”.
Nu ştiu dacă special mi-a spus să înţeleg eu ceva, dar am reţinut atunci că în teatru nu faci numai ce-ţi place, ci mai ales ce e nevoie să faci. Se uita la mine uneori cu admiraţie, când umblam în sumăieş şi cămaşă bucovinească, încercând să-mi spună ceva… „La noi în Ţara Bârsei, că eu de pe acolo sunt, şi acasă îmi zicea Bârsan, prin părţile Sibiului…”. Și când trebuia să-mi spună ceva interesant, cineva striga din culise, „Doamnă ce facem cu… ştiţi că…”, şi doamna, cu mers legănat, se urca pe scenă să fie mai aproape de miezul problemelor.
Despre vârsta unei artiste nu se cade să vorbesc. Doamna Marietta Sadova avea o vârstă când am cunoscut-o şi Artista făcea parte din acea categorie de oameni care, oricât ar aduna anii, rămân oameni frumoşi. Doamna Sadova, la vârsta aceea, era frumoasă. Trecuse prin multe încercări şi viaţa i-a oferit destule surprize. Unele mi le-a povestit mie. „Dragul meu, numai nu m-au omorât”. La aceste cuvinte am tresărit. M-am uitat la chipul ei, care şi-a ridicat privirile pe cupola ce acoperă bomboniera Casei lui Alecsandri, şi a reluat firul povestirii. „Atâtea am îndurat, şi-am pătimit atâtea, că frica nu mai avea nici un efect asupra mea, asupra sufletului meu, şi nu mă mai temeam de nimic. Credinţa în Bunul Dumnezeu m-a salvat de la prăbuşirea totală, şi puterea de-a îndura îi scotea din sărite. După un timp mi-au introdus în celulă o femeie străină, o deţinută de drept comun cu scopul să afle de ce îmi este frică, ce mă scârbeşte. S-a împrietenit cu mine, şi-a observat că-mi este scârbă de şobolani. După un timp a început coşmarul. Nu numai că-i vedeam trecând prin celulă, dar i-au înregistrat pe bandă de magnetofon şi din timp în timp îi auzeam. Aşa m-au chinuit o vreme…
Se apropia data premierei cu Tartuffe şi prin ungherele întunecoase ale sălii se strecurau spectatori. Unii străini, alţii de-ai casei. Toţi curioşi s-o vadă la lucru pe artista cunoscută cu atâtea probleme. Cum îi venise rândul la scenă Domnului Loyal, m-am rupt din locul unde aflasem câte ceva din drama dureroasă şi adevărată a doamnei Sadova, şi-am urcat la treabă…
Avea în perspectivă planul să monteze un spectacol Topîrceanu şi, mai cu seamă, un G.B.Shaw – Paquito cel negru, realizate de altfel în trei etape între septembrie 1970 – ianuarie 1971. Şi-a dorit mult să pună în scenă, la Iaşi, Drumul Sării, de Vasile Voiculescu. N-a reuşit. N-a mai fost invitată. Cronicile spectacolelor ei au fost sărace şi simple în elogii, artista plătea tribut unor prejudecăţi de ordin politic care n-o mai afectau.
