Scrisă în anii 70 special pentru actorul austriac Bernhard Minetti, piesa lui Thomas Bernhard revine, amplificând-o, asupra unei teme pe care, cel puțin aparent, Cehov pare că a pus monopol: tema bătrânului actor, aflat la final de carieră, înfățișându-ni-se pe o scenă cu ieșire spre moarte. Diferențele între Svetlovidov (Cântecul lebedei) și acest Minetti occidental sunt, însă, semnificative. Bernhard nu e preocupat doar de retragerea din scenă, ci și de aspecte colaterale precum ratarea, condiția artistului în societate, raportul cu publicul, acest mare dușman al artistului, conflictul artă-divertisment. Deși, la primă vedere, centrată strict pe drama bătrânului actor, piesa, montată de Rimas Tuminas la Teatrul Vahtangov din Rusia, deschide un evantai de reflecții…
Într-o vijelioasă noapte de iarnă, cu câteva ore înaintea anului nou, într-un hotel din Ostende sosește, intempestiv și… teatral, un domn în vârstă (fără aripi de înger!) ce se recomandă ca fiind actorul Minetti. Are aici întâlnire cu directorul unui teatru care i-a solicitat să joace în Regele Lear. Poartă cu sine o valiză în care susține că se află masca lui Lear, pictată de James Ensor (pictor din prima jumătate a secolului XX, renumit pentru măștile sale caricaturizate). E un prim indiciu asupra unei teme a dublului ce va deveni, pe parcursul spectacolului, tot mai evidentă: Minetti este un dublu (caricaturizat prin histrionism) al lui Lear. Ca și regele, e trădat, solitar, nefericit. Ca și Lear, trece printr-o neobișnuită furtună. Ca și regele shakespearean, a intrat în conflict cu societatea. Cu mai bine de treizeci de ani în urmă, i-a fost intentat un proces pentru repudierea clasicilor, episod dureros ce l-a îndepărtat de teatru. Ca și Lear, Minetti n-a mai fost rege al scenei sale, ci și-a petrecut ultimii 30 de ani ocupându-se de legume și împletind legături de ceapă, însă tânjind în fiecare clipă după arta sa, după regatul său iluzoriu. Ca și în Regele Lear, un bufon (aici un clovn livresc) va juca rolul de conștiință secundă a actorului, ingredient inteligent manipulat de regizorul Rimas Tuminas. În fine, o „Cordelia” locală, ce-și așteaptă în zadar iubitul, îi va prilejui lui Minetti o intrare în rolul tatălui protector, într-o scenă ce reface, parodic-vizual, montările clasice cu Regele Lear.
Toate acestea se petrec în holul unui hotel. Holul, semn al spațiului de tranzit, dar și al culisei, al unui dincolo de scenă, deși în proximitatea scenei. E un hol populat de ființe aflate la granița între ficțional și real, personaje precum Stanley Lorel și Oliver Hardy pe post de recepționeri, o doamnă în vârstă care a venit să bea, de una singură, șampanie, un pitic ce curtează cu asiduitate o recepționeră frivolă. E ultimul public al acestui ultim și jalnic spectacol al lui Minetti, publicul nu foarte implicat, doar cu vagi curiozități, dintre două lumi: a vieții și a morții.
Un palier consistent al spectacolului lui Tuminas este preocupat, cum spuneam, de generalizarea discuției și orientarea ei către conflictul artistului cu sine și societatea. Adept al artistului implicat în prezentul său, desfidând refugiul umanității în confortul literaturii clasice (parodic, regizorul introduce în scenă grupuri de personaje, voci ale unei paradigme clasice, frânturi din arii, peruci de operă), acuzând publicul că nu-i înțelege arta, Minetti, dacă e să credem personajul, are vocalități la care Svetlovidov-ul cehovian nici nu s-ar fi putut gândi. Ascunde în sine germenii unei mari revolte și idealul unor reforme pe care le consideră urgente. Iubește muzica, dar disprețuiește divertismentul acesta zgomotos pe care Tuminas ni-l arată, la răstimpuri, cu brutalitate, traducând furtuna de afară în furtună de zgomot și coregrafie dizarmonice.
În chiar inima realismului psihologic pe care este structurată întreaga montare, Tuminas introduce, nu fără ironie, oaze de metateatralitate: Minetti are un moment când, din buza scenei, ni se adresează; actorul-pitic, sătul de ingrata compoziție ce i s-a dat, se ridică la înălțimea reală, arătându-ne mecanismul/ trucul prin care ne făcea să-l credem pitic; un alt personaj, cu alură de Clark Gabel, rotește la vedere mașina de vânt ce întreține iluzia furtunii; la fel, clovneriile, tot la vedere, ale personajului cu nas roșu etc.
Scenografia lui Adomas Jacovskis este lipsită de spectaculozitate. Simplă și elegantă, mizând pe culori întunecate și material lemnos (mese, scaune, corpul propriu-zis al recepției hotelului), ne refuză indicii ale vreunui timp anume accentuând ambiguitățile temporale pe care construiește regizorul (Minetti e și contemporanul lui Shakespeare, și contemporanul nostru). Doar o oglindă blurată, în spatele scenei, mișcată la răstimpuri de câte un personaj, dinamizează acest topos al eternității prin care defilează (în special în registru muzical) secvențe din cultura europeană a ultimelor secole.
În Minetti, Vladimir Simonov ne arată, pe viu, ce înseamnă școala rusă de actorie. Carismatic, cu o expresivitate neostentativă, e un rezervor inepuizabil de stări. Pe care, cu dezinvoltură, le părăsește în vreunul din momentele de metateatralitate despre care pomeneam mai sus. Rostire infinit nuanțată, joc corporal impecabil (mâinile lui Simonov sunt ele însele un spectacol!), forță scenică năucitoare. Toate privirile disprețuitoare pe care, adeseori, le aruncăm maeștrilor școlii ruse devin privire rușinată, plecată în jos, atunci când șansa ne scoate în cale câte un astfel de actor…
Minetti iese din „scenă” fără prețioasa lui valiză. În moarte, măștile devine inutile. Ele țin doar de viață…
Teatrul Academic de Stat „Vahtangov” din Rusia – Minetti de Thomas Bernhard. Regia: Rimas Tuminas. Scenografie: Adomas Jacovskis. Costume: Kotrina Daujotaite. Muzica: Faustas Latenas. Coregrafia: Angelica Cholina. Regia muzicală: Tatiana Agaeva. Light design: Narek Tumanyan. Machiaj: Olga Kalyavina. Cu: Vladimir Simonov, Liudmila Maksakova, Agnessa Peterson, Aleksei Kuzneţov,Polina Kuzminskaya, Maksim Sevrinovsky, Vitalys Semenovs, Uryi Polyak, Lada Churovskaya, Maksim Maltsev, Maria Volkova, Yana Sobolevskaya, Olga Borvskaya, Lyla Gaisina, Aleksei Gimmelreyh, Asya Domskaya, Anatsasya Lukyanova, Ekaterina Nesterova, Oksana Surkova, Eldar Tramov, Pavel Yudin, Vasily Tygantsov. Data reprezentaţiei: 10 iunie 2017. Spectacol vizionat în cadrul FITS.
Călin CIOBOTARI
