Pentru numărul de vară, revista „Dacia literară” pregătește un dosar care își propune să cartografieze cultura ieșeană independentă, înțelegând prin „independent” ceea ce nu este instituționalizat și, implicit, ceea ce nu beneficiază de confortul unei finanțări constante. În cele ce urmează, prezentăm fragmente din povestea Trupei de Teatru Idiot, trupă ce rezistă de șase ani pe piața ieșeană. Alexandru Petrila, unul dintre membri, ne vorbește despre ce înseamnă să faci cultură independentă într-un oraș tradiționalist precum Iașul. (Călin Ciobotari)
Descrieți-ne, vă rugăm, proiectul! Cum, când și de ce v-a venit ideea unui astfel de proiect?
Trupa de Teatru IDIOT – astăzi Katerina Matei, Codrin Dănilă, Theodor Ivan, Ovidiu Ivan, Mitruț Peiu și Alexandru Petrila – a apărut în plină criză financiară, atunci când se dăduse regula ca un post de actor să se elibereze doar dacă pleacă alții 7. Perspectiva era destul de sumbră atunci, la finalul facultății. Cealaltă opțiune era să sperăm că vom avea colaborări sporadice pe bani puțini în spectacole în care nu eram foarte necesari. Cel mai „bun” lucru care ne aștepta era, așadar, „figurația specială”. Eu am plecat în București să caut oportunitățile, să arăt ce pot etc. După vreo câteva casting-uri la care participau câte 500 de actori și după 9 ore prindeai 5 minute cu regizorul, simțeam că încep să mă transform, să îmi pierd din puritate (chiar dacă am luat câteva castinguri dintr-alea). Între timp, Theodor Ivan, coleg de liceu și de facultate, mă mai asculta la telefon cum fierb pe acolo și mi-a aruncat pastila: hai înapoi acasă, hai să facem noi teatru cum am învățat, să jucăm cu cine, unde și cum vrem…
La felul în care îmi împinsese limitele capitala, când am venit acasă eram gata să zgudui tot orașul din temelii. Avusesem o scurtă colaborare cu o trupă de improvizație de acolo, Obligo, alături de care am și jucat în 2 spectacole. Experiența era departe de ce aveam nevoie, dar am început să studiez metoda lui Keith Johnstone, împreună cu prietenii și colegii mei din liceu și facultate, Codrin Dănilă și Theodor Ivan, dar și cu o tânără studentă în anul II la Arta Actorului mânuitor de păpuși, Roxana Konyar. Fix după prima reprezentație, a venit într-o vizită Ovidiu Ivan, fratele lui Theodor, care la vremea aceea avusese bafta să fie angajat în Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. După două-trei antrenamente cu noi a prins o poftă nebună de acest fenomen, iar de la al doilea spectacol a intrat în trupă, renunțând la postul sigur de la Botoșani. După alte câteva spectacole, ni s-a alăturat și Diana Roman cu pianul său, pentru a ne armoniza și a ne asigura fondul sonor. Diana absolvise aproape în paralel atât Conservatorul cât și Facultatea de Teatru. Din trupa din București am luat gustul spiritului sănătos și curajos pe care trebuie să îl ai atunci când improvizezi, apoi am pus sufletul nostru în aluat. Înainte de primul spectacol, într-o noapte, pe la 4 dimineața, ne certam pe numele pe care l-am ales, IDIOT (mereu cu majuscule) fiindcă Theodor credea că ne va face rău. Cu toate că parlamentarea s-a terminat ambiguu, după câteva spectacole am înțeles cu toții că IDIOT înseamnă curaj, sinceritate și multe alte calități de care aveai nevoie să reziști pentru a susține un astfel de proiect independent. Trebuia să fii puțin idiot să crezi. Noi am fost și suntem încă, din iulie 2011.
Cât de deschisă vi s-a părut piața culturală ieșeană pentru implementarea lui?
După vreo lună jumate-două de antrenamente, deși colegii nu se simțeau suficient de pregătiți, erau suficient de curajoși. Așa că le-am zis că e momentul să facem antrenamentele astea cu un scop mai clar: să dăm publicului comedie. Într-o miercuri sau joi am făcut cunoștință cu patronul celui mai boem bar pe care îl știam atunci, Arte Bar, și i-am zis că vreau să jucăm duminica aceea la el. I-am explicat în mare ce o să facem și a fost de acord…
Un prim punct culminant a fost participarea la Festivalul Fringe din cadrul primului FIE. Dacă până atunci jucaserăm pentru un public apropiat nouă ca vârstă, prin diverse baruri, atunci ne-am dat primul test: am jucat pe Bulevardul Ștefan cel Mare, pe o scenă care era pentru toți cei care treceau pe acolo, indiferent de vârstă sau clasă socială. Nota de trecere a fost când am văzut cum, din 20 de oameni care erau în fața noastră când am început, am terminat spectacolul cu peste 100 de spectatori ce râdeau în hohote și ne aplaudau din toată inima. Atunci am știut că putem.
Ce dificultăți ați întâmpinat în faza propriu-zisă de implementare a proiectului?
Așa cum, poate, reiese din cele de mai sus, n-am simțit că ne-au stat bariere în cale. Orice piedică apărea, era privită ca în orice scenă improvizată: fiecare accident poate fi un catalizator care duce acțiunea mai departe. Sigur, se întâmpla să ne informeze patronul localului cu o oră înainte că nu are microfoane sau reflector, se întâmpla să ne trezim că nu și-a făcut partea de promovare și să jucăm pentru o mână de oameni. Dar peste toate acestea treceam, cu pofta pentru scenă, chiar dacă la final aveam portofelul aproape gol. S-a întâmplat o dată să intru pe scenă să prezint spectacolul și actorii și să găsesc, într-o sală de peste 200 de locuri, doar 15 spectatori. Pe care i-am numărat și i-am rugat frumos să se așeze sub formă de inimă, ca un cadou pentru actori. A fost unul dintre cele mai sălbatice și pline de creativitate spectacole. Nu spun că ne-a fost ușor să îndurăm toate astea, dar ne-am ținut mai strâns în brațe după fiecare astfel de moment.
V-ați asumat riscuri financiare?
Da, dar am căutat să le minimizăm prin orice fel cu putință. Cum se spune în afaceri, boot-strapping. Am strâns cureaua la fiecare găurică pe care am găsit-o, astfel încât cea mai mare pierdere posibilă să fie că am jucat un spectacol gratuit. Deși am jucat și în spectacole caritabile, dar alea nu sunt gratuite. Fiindcă am urmărit cazurile pentru care am jucat și acum doi ani am udat puțin ochii cu toții atunci când am văzut un filmuleț în care o fetiță, care era în cărucior cu rotile în 2011, făcea acum primii pași. Când am început, primelor trei spectacole le-am pus un preț de 20 de bani pe bilet. Am fi putut spune că sunt gratuite, dar nu am vrut. Am ținut morțiș să luăm acei 20 de bani de om și i-am strâns, iar la al patrulea spectacol, din banii ăia am făcut cadou publicului pliculețe de ness. Să fie pentru a doua zi, fiindcă la vremea aceea terminam târziu spectacolul. În concluzie, cred că riscurile financiare pe care ni le-am asumat nu au fost atât de mult riscuri, cât cheltuieli.
Se poate câștiga din cultură independentă la Iași?
Ăsta e un mister. Dacă luăm în considerare primii ani, cred că doar „idioțenia” și încăpățânarea ne-au ținut pe linia de plutire. Puterea de cumpărare a publicului era mai mică atunci. Dar acum, când își permite spectacolul nostru ca produs, perspectiva e luminoasă. Pe de altă parte, publicul din Iași ne-a încurajat cel mai tare. Fiindcă are un public foarte pofticios, foarte deschis pentru nou, Iașul este, din punctul acesta de vedere, o piață de desfacere excelentă. Mai mult decât atât, nota conservatoare pe care o are e un termometru deosebit de eficient. Noi ne-am simțit ca o trupă de teatru „rock” de multe ori, însă am avut mereu o doză de bun simț adecvată – bun-simțul, o altă calitate pe care trebuie să fii IDIOT ca să o ai. Așa că, atât timp cât ai ce să livrezi, vei avea și public. O problemă aici, însă, e că noi a trebuit mereu să ne sprijinim doar pe public. E o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, te ancorează în realitate, pe de altă parte, ca artist, există riscul să îl „cocoșezi”, să îl „mulgi” până nu mai are ce da. Ne-ar plăcea foarte tare să putem să punem prețuri mici la bilete și să fim susținuți și de alte instituții. Să nu fie el, publicul, singurul care plătește actul artistic. Căutăm, încercăm, vrem întotdeauna să îi facem facil accesul. Nu gratuit, dar facil.
Vorbiți-ne despre satisfacțiile – morale și, eventual, financiare – pe care proiectul vi le-a adus!
O să încep cu satisfacția financiară, fiindcă nu ea ne-a definit, deci nu e cea mai importantă. Cea mai mare satisfacție financiară este că, de aproape 6 ani de zile, cu foarte mici excepții, în fiecare duminică sunt oameni dispuși să plătească pentru a ne vedea. O activitate independentă, atât de fragilă ca instituție, generează un mic venit constant. În afară de mare, aceasta e Constanța la care râvnim cu toții cel mai tare. În valuri, publicul nostru a fost un amestec de oameni care ne-au tratat fie ca pe o aventură de o noapte, fie ca pe o iubire de o vară sau, de mai multe ori, ca pe o dragoste fierbinte.
Și aici cred că am ajuns la partea morală. Ce poate fi mai de râvnit decât să faci ceea ce îți place, din adâncul inimii, iar oamenii să te aprecieze pentru asta? Mai mult, în numeroase rânduri am primit recunoașterea unor instituții, cum ar fi faptul că am fost chemați să jucăm la deschiderea anului universitar la UAIC, am fost chemați să vorbim despre noi la Radio Iași, la TVR Iași sau am jucat în cadrul Festivalului Internațional al Educației mai mulți ani la rând. Însă, pentru mine, cel mai frumos gest a fost din partea Universității de Arte „George Enescu” din Iași, care ne-a trecut pe o placă din corpul Facultății de Teatru, în care se menționează ce fac absolvenții astăzi. Codrin Dănilă, Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Alexandru Petrila – Trupa de Teatru IDIOT…
Cea mai mare bucurie recentă este Katerina Matei, în curând tânără absolventă a Facultății de Teatru, din UAGE Iași, cea mai nouă membră a trupei. Am simțit la un moment dat nevoia să oferim și altora bucuria din care ne înfruptam noi. Pe lângă numeroasele colaborări pe care le-am avut – fie cu actori colegi de generație sau chiar actori amatori – am decis să facem un casting pentru o colegă de trupă. Ne-am întins mai mult de două luni cu acest proces, care a inclus ateliere, ședințe de analiză și spectacole, până când am ajuns să găsim acest spirit tânăr. Katy a devenit membru deplin, fără menajamente, al trupei IDIOT, la 15 ianuarie 2017, iar până acum am descoperit în ea același sânge fierbinte ca al nostru, parcă ne-ar fi o soră mai mică pe care frații mai mari se zbat între a o proteja și a sta deoparte ca să se desfășoare în splendoarea ei de femeie independentă. La cel mai recent spectacol caritabil, pe scena Teatrului Luceafărul, și-a dat dovada curajului într-un joc de improvizație pe care nu era deloc stăpână și, într-un moment în care am văzut-o plecând din culise cu frica în gât, s-a dus singură în mijlocul scenei și a luat o sală întreagă în palme, să îi admire strălucirea. De atunci nu mai e „cel mai nou membru al trupei IDIOT”, e pur și simplu „Katy, din Trupa de Teatru IDIOT”.
Călin CIOBOTARI