Pentru numărul de vară, revista „Dacia literară” pregătește un dosar care își propune să cartografieze cultura ieșeană independentă, înțelegând prin „independent” ceea ce nu este instituționalizat și, implicit, ceea ce nu beneficiază de confortul unei finanțări publice constante. În cele ce urmează, prezentăm prima parte a unui foarte realist dialog cu Mihai Pintilei, președinte ACM Teatru Fix. Lipsit de prejudecăți și pudibonderii diplomatice, Pintilei arată cu degetul putreziciunea unui sistem sufocant în care să te manifești ca artist independent este un gest plasabil la granițele inconștienței. Teatru Fix este, în ciuda eforturilor uriașe de a supraviețui într-un mediu ostil, unul dintre cele mai frumoase proiecte de cultură independentă la Iași. (Călin Ciobotari)
Descrieți-ne, vă rugăm, proiectul! Cum, când și de ce v-a venit ideea unui astfel de proiect?
Am avut ocazia să lucrez ca om bun la toate într-un teatru independent, în timp ce speram la visul de a deveni angajat la Național. Când am ajuns la stat, în anul 4, visul a devenit coșmar, și am apreciat mult mai mult libertatea din zona independentă. În 2007, am avut prima tentativă, numită teatru PAS (people against stupidity). Aceea inițiativă nu s-a concretizat, pierzându-se în dialoguri interminabile despre direcția și politica de conținut. Ulterior, consumând cam tot ce era pe zonă culturală în Mureș, am simțit nevoia să plec. Nu vedeam cu ochi buni perspectiva de a-mi petrece restul vieții ca angajat într-o instituție … prea puțin conectată la oamenii din public.
Vroiam să plec la New York, dar bursa respectivă s-a anulat din motive financiare, așa că am ajuns la Iasington. Lucram ca actor cu Asociația Contemporanis la primul lor spectacol, la Centrul Cultural Francez. Din păcate, programările pe sală nu erau respectate, și am găsit un loc de repetiții în clădirea din Cuza Voda 10. Am finalizat actele ONG-ului Teatru FiX și am luat în chirie subsolul pe 11 noiembrie 2011. Următoarele șase luni am lucrat în subsol să amenajăm spațiul. Planul era să deschidem cu surle și trâmbițe in toamna lui 2012. Dintr-o neînțelegere tipică relației privat-stat, festivalul Contemporanis s-a trezit cu o suma de plată obscenă de la Naționalul din Iași pentru a-și ține reprezentațiile acolo, și nu aveau bani. Așa că am deschis FiX în mai, găzduind de atunci, dezinteresat, orice festival sau proiect cultural care ne-a abordat.
Cât de deschisă vi s-a părut piața culturală ieșeană pentru implementarea proiectului dvs.?
Foarte deschisă, dar din toate motivele greșite. Am fost asaltați de propuneri de proiecte de o bună parte din mediul cultural local. Directori, regizori și alții ne vedeau ca pe o sursă de venit. Un exemplu de propunere: facem un pirandello mic, așa un două-trei sute de milioane, o nimica toată.
Noi vroiam să lucrăm exclusiv cu texte noi, oameni vii, dar primeam exclusiv propuneri… prăfuite. Cea mai …modernă propunere era un Vișniec în premiera mondială. Pur și simplu nu rezonam deloc cu ceea ce mediul local percepea ca fiind teatru independent și cu ce se mănâncă așa ceva.
O altă problemă era modul de abordare. În FIX, colegul meu, Cătălin, avea relații apropiate cu o bună parte din mediul local. Eu eram outsider. Majoritatea propunerilor veneau pe linie personală înspre el, și acest lucru punea presiune foarte mare atât pe Cătălin, cât și pe FiX. Problema noastră era că nu doream să alienăm mediul local, dar nu eram deloc de acord cu politica de conținut care reieșea din propunerile existente. Așa că, într-o seară, ne-am adunat cu foaia și pixul și am decis două reguli de aur pentru FiX. Să nu lucrăm cu actori angajați la stat (printre altele pentru că au unde să se exprime) și să nu montăm niciodată texte ale căror autori nu sunt în viață.
Refuzând oferta culturală locală, am fost și noi refuzați de către mediul local, și, în primii doi ani, am fost nevoiți să aducem aproape exclusiv spectacole din țară. Aceste spectacole, fiind selectate de către noi, au reușit cumva să ne construiască o identitate și un public dedicat.
Distanța creată între noi și mediul cultural local ne-a obligat cumva să ne concentrăm eforturile înspre a produce și plimba prin țară spectacole, FiX-ul dezvoltându-se paralel și fără contact cu planul local.
Din păcate, această stare de fapt s-a propagat cumva și printre studenții Universității de Arte. Este dureros pentru noi faptul ca studenții nu au niciun interes în a călca pragul de la FiX. Am încercat să îi atragem, dar nu am reușit. În 2014, am construit o sală în etajul 2 al clădirii de pe Cuza Voda 10, cu scopul de a o oferi Universității cu toate cheltuielile acoperite de noi. Nu s-a concretizat nimic. În 2017, am ridicat ștacheta și am oferit întregul sediu al teatrului FiX Universității, cu toate cheltuielile acoperite de noi. Condiția noastră era să organizeze o echipă completă, pe care să o supervizăm noi timp de șase luni, și pe urmă ori să preia studenții complet activitatea, ori să formăm o nouă echipă. Realistic, nu cred în succesul acestui proiect. Cred că pur și simplu diferențele de percepție între FIX și mediul local asupra a ceea ce ne dorim în teatru sunt prea mari.
Ce dificultăți ați întâmpinat în faza propriu-zisă de implementare?
Birocrația, asupra căreia nu am de gând să insist. Statul roman se așteaptă ca fiecare cetățean, înainte de orice, să fie doctor în drept.
Există bunul simț. Al organizării, al apărării împotriva incendiilor, etc. Am impresia că legislația depune toate eforturile pentru a implementa bunul simț, dar nu reușește decât să se transforme într-o mașinărie de absurdități perpetue. Am primit amenzi pentru că am făcut mai mult decât prevede legea. Am primit controale pentru același lucru; într-o instanță totul ok, în alta amendă, în funcție de ce articol de lege era folosit sau de interpretarea organului.
Am primit și două țepe memorabile. Prima, am cumpărat scaune rabatabile, negru mat, cu sigla „fix” pe spătar. Le-am plătit, n-au mai venit. Am dat firma în judecată și am câștigat. Moral, pentru că banii nu i-am recuperat. Firma este în continuare pe piață, cu un nume ușor diferit și alte date de identificare fiscală. Ce să spun?! Ei știu legile, dar nu au bun simț.
Altă țeapă am primit-o de la o instituție de stat din București. Trebuia să încasăm 3.000 de euro (un premiu câștigat) și nu i-am văzut niciodată. De data asta nici măcar nu ne-am bătut capul cu judecăți. N-avea sens…
De fiecare dată când am lucrat cu instituții de stat, sau cu evenimente în care era implicată administrația, ne-am lovit de lipsa bunului simț, incluzând aici cenzura, răzbunări politice, presiuni, nerespectarea unor termeni contractuali ș.a.m.d…
V-ați asumat riscuri financiare?
Total. Cum se spune la poker, all in, și fără plasă de siguranță. Dacă pierdem tot, o luăm de la zero în altă țară. La momentul actual, fiecare dintre noi este capabil să lucreze cât o armată mică de oameni. Dacă pierdem tot, pierdem ce-am avut, nu ce vom avea. Noi suntem resurse, și, într-un mediu cultural mai dezvoltat, nu am niciun dubiu că am fi în vârful listei de angajare a oricărui operator cultural cu bun simț.
Călin CIOBOTARI
