Pentru numărul de vară, revista „Dacia literară” pregătește un dosar care își propune să cartografieze cultura ieșeană independentă, înțelegând prin „independent” ceea ce nu este instituționalizat și, implicit, ceea ce nu beneficiază de confortul unei finanțări publice constante. În cele ce urmează, dăm cuvântul președintelui Companiei FaPt, Carmen Grădeanu, o voce constantă și sonoră în peisajul cultural independent ieșean. (Călin Ciobotari)
Descrieți-ne, vă rugăm, proiectul! Cum, când și de ce v-a venit ideea unui astfel de proiect?
Ideea înființării unei asociații mi-a venit acum 10 ani, gândindu-mă în primul rând la cei care aveau nevoie de un teatru alternativ, dar și la promovarea, în spațiul cultural ieșean, a diverselor forme ale artei contemporane prin proiecte, producţii, evenimente şi programe concrete, care să poată antrena artişti din domeniile: teatru, film, arte vizuale, muzică, dans etc.
M-a interesat în mod special arta contemporană tocmai pentru că are o „specializare” socială adică, fiind o artă de intervenție, de atitudine și reflecție, care adoptă discursul critic în dezbaterea unei idei, are capacitatea de a re-individualiza şi de a re-umaniza individul neutralizat de societate, prin provocarea introspecţiei, a depăşirii limitelor de gândire şi a obişnuinţelor nesănătoase cărora tindem să le devenim prizonieri.
Și pentru că artei contemporane i se pare insultător să ferească publicul de propuneri artistice dificile, în loc să-şi asume riscul artistic, primul proiect teatral a fost un spectacol-analiză a modului în care societatea opresează individul, efectul inevitabil fiind acela de pierdere a individualităţii acestuia şi la acţiuni în spirit gregar. Este vorba de “4×4”, în regia Alexandrei Badea, primul spectacol de teatru contemporan montat la Iași într-un spațiu neconvențional – Baia Turcească.
Cât de deschisă vi s-a părut piața culturală ieșeană pentru implementarea lui?
Spre deosebire de spaţiul cultural naţional, unde artei contemporane i se asigură vizibilitate în vederea lărgirii audienţei, Iașul s-a confruntat întotdeauna cu mari probleme în ce privește receptarea proiectelor de artă contemporană. Chiar dacă în ultimii ani percepţia acestei arte pare că începe să se dezmorţească, piața ieșeană e încă puternic dominată de perpetuarea formelor conservatoare, tradiţionaliste, publicului livrându-i-se cel mai frecvent, produse artistice realizate după reguli aproape standard. Din aceste motive arta şi teatrul contemporan întâmpină greutăți la nivelul receptării şi înţelegerii publicului, ceea ce face ca piața culturală ieșeană să fie una dificilă.
Ce dificultăți ați întâmpinat în faza propriu-zisă de implementare?
Din păcate, dificultățile întâmpinate acum 10 ani s-au perpetuat de la an la an, până în momentul de față. Lipsa posibilităţilor financiare pentru a asigura elementele necesare unei producţii, lipsa spaţiilor de repetiţii şi de susţinere a reprezentaţiilor producţiilor artistice, precum şi lipsa mijloacelor financiare de a închiria aceste spaţii, sunt dificultăți care distrug în mod expres entuziasmul caracteristic spiritului creator, iar ele, în zona sectorului independent, au devenit din nefericire o constantă.
V-ați asumat riscuri financiare?
Da, în special la proiectele care implică artiști din străinătate, unde cheltuielile sunt mari și o parte dintre acestea trebuie suportate din bilete. Iar aici sunt două aspecte negative.
Primul, se referă la faptul că publicul ieșean nu este dispus să plătească un bilet, deoarece i s-a creat obișnuința gratuității și nu are conștiința faptului că actul artistic trebuie remunerat.
Iar al doilea aspect se referă la faptul că în regulamentele de finanțare nerambursabilă, mă refer la cele locale, se face confuzia între venit și profit, existând prevederi referitoare la obligaţia de a nu încasa taxe sau de a nu realiza venituri sub alte forme din acţiunile/evenimentele/manifestările finanțate de autorități. Aceste suprareglementări, limitează de fapt dreptul organizaţiilor nonguvernamentale la dezvoltare durabilă şi consolidare a activităţilor, drepturi conferite prin OG nr. 26/2000, Cap. 7, Art. 46, cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare şi Legea 571/2003 Cap. 3, Art. 7, alin. (1), pct. 18 şi Art. 15 alin. (2) şi (3), coroborată cu Codul Fiscal și cu Normele Metodologice de Aplicare.
Veniturile sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor care nu pot fi acoperite din surse de finanţare atrase prin parteneriate sau din sponsorizări, în vederea asigurării sustenabilităţii şi a continuităţii proiectului respectiv, sau pentru iniţierea şi desfăşurarea unor noi proiecte și activităţi ulterioare. Ori, limitarea acestor drepturi duce frecvent la blocaje și riscuri financiare, la diminuarea eficienţei programelor de finanţare, care trebuie să fie un sprijin și nu un impediment în dezvoltarea proiectelor, la reducerea posibilităţii ong-urilor de a consolida proiecte de impact, care să garanteze servicii artistice de calitate; şi nu în ultimul rând, la slaba dezvoltare a sectorului nonguvernamental de la nivel local.
Există la Iași, în cultură, un mediu concurențial?
Pe de o parte, la Iași încă nu există un mediu concurențial, ceea ce este foarte bine deoarece, acest fapt poate constitui un moment zero de la care se poate evolua. Spun acest lucru raportându-mă la spațiul internațional unde, cel puțin în ultimii 20-30 de ani, chiar și mai mult, calitatea și evoluția în artă nu apar în contextul concurenței între artiști, ci în contextul dialogului cultural și al proiectelor colaborative prin care artiștii explorează diversitatea mijloacelor de expresie în stransă legătură cu ideile și starea de spirit generate de realitațile sociale date ale epocii respective. În acest sens, nu este de mirare că majoritatea comunității artistice internaționale se revendică de la principii anarhiste și de stânga, unul dintre acestea fiind interesul colectiv, care e văzut ca fiind mai important decât cel individual.
Pe de altă parte, pentru a suplini lipsa generată de subfinanțarea cronică în care se află, artiștii independenți, respectiv ong-urile din acest sector, sunt nevoiți să intre în concurență prin aplicațiile pe care le fac pentru a obține finanțări nerambursabile. Însă regulamentele de finanțare sunt întocmite după model neoliberal și, deși e prevăzut că egalitatea de șanse și libera concurență sunt principii care stau la baza atribuirii contractelor de finanțare, realitatea respectării acestora este un fals.
Din acest motiv, ca direcție de acțiune, consider că este foarte importantă coalizarea comunității artistice independente și crearea unui mediu colaborativ, care să poată exercita un control mai mare asupra distribuirii resurselor pentru cultură, astfel încât ele să ajungă în mai mare măsură la artiști și la producătorii de conținut cultural din zona independentă.
Se poate câștiga din cultură independentă la Iași?
Reputata precaritate a sectorului independent artistic ieșean pune în discuție mai degrabă problema supraviețuirii, decât cea a câștigului financiar. Fără condițiile esențiale de spațiu, logistice și financiare, care să faciliteze și să dezvolte producția artistică, nu se poate vorbi de câștig financiar și nici de locuri de muncă în acest sector. Este un paradox faptul că pentru licenţierea unui student din învăţământul superior vocaţional efortul financiar al Statului, respectiv al Ministerului Educaţiei, este de cinci ori mai mare decât pentru un student al unei facultăţi de profil umanist, economic, tehnic, etc., ca apoi, șansele de realizare profesională ale acestuia să fie nule, deoarece organigramele instituțiilor culturale de stat sunt pline, iar mediul independent nu poate oferi o alternativă la cel instituţionalizat, întrucât Statul nu oferă practic nici o facilitate de dezvoltare reală a acestui sector.
În România, este regretabil că avem un Minister al Culturii și, în general, un sistem complet rupt de realitate, care pune într-o lumină degradantă atât condiţia artistului, cât şi instituţiile de învăţământ de profil, comunitatea artistică independentă fiind asimilată grupurilor sociale vulnerabile şi de risc, iar instituţiile de învăţământ artistic, fiind asociate cu “fabricile de şomeri de lux”. Și asta nu o spun eu, o spune Oficiul de Statistică al Uniunii Europene – Eurostat, prin rapoartele periodice în care România înregistrează cel mai scăzut procent de ocupare în domeniul culturii, comparativ cu celelate ţări europene.
Vorbiți-ne despre satisfacțiile – morale și, eventual, financiare – pe care proiectul vi le-a adus!
Nu este foarte ușor să vorbești despre satisfacții când de 10 ani trăiești mitul lui Sisif însă, cu câteva săptămâni în urmă un prieten din același mediu, mi-a atras atenția asupra poziției și a responsabilității mele de “samurai” în artă. Și da, uitându-mă la ce se întâmplă în plan internațional, artiștii par, în momentul de față, cei mai hotărâți în a atrage atenția semenilor lor că economia de piață nu trebuie să-i readucă la statutul primatelor și încep să cred că datorită tenacității noastre va veni o vreme când lucrurile se vor reașeza în societate. Asta, într-adevăr, poate fi o satisfacție; cât despre cea financiară, din moment ce nu există, nu face sens să vorbim.
