– cum m-am lămurit definitiv care e deosebirea dintre catolicism şi ortodoxie –
Nu vă spărieţ’, stimaţi & eventuali cetitori, nu urmează vreo poliloghie despre ” punctele florentine ” ori alte bazaconii teologhiceşti & inutile omulu’. Şi nici vreo tiradă propagandistică, în folosul vreuneia dintre turmele rătăcite de învăţăturile fondatoare. O să vă povestesc doar nişte întîmplări care m-au adus din nou în ograda mitropoliei conduse de mult-prea-tihnitul Daniel Ciobotea. Dar şi alăturea, în birourile Episcopiei Romano-Catolice, unde păstorea, ca şi acum, episcopul Petru Gherghel.
Dacă vă pare că sînt mai respectuos faţă de prelatul catolic, nu greşiţi. Doar că nu e vorba de o persoană, ci de întreaga biserică. Nu, nu m-am convertit, sînt tot ateu, şi nici nu trec cu vederea păcatele, istorice sau actuale, din remorca pe care o trage acum după el neverosimil de normalul papă Francisc. Numai că şi privirea de ansamblu, şi experienţele personale m-au convins că gradul de mizerie din ograda catolică e mult mai mic decît cel din stîna ortodoxă. Da, cu tot cu mîlul abominabil al pedofiliei unor preoţi catolici, cred că supuşii papei s-au curăţat mai mult decît ortodocşii de mizeria în valuri care s-a depus, în sutele de ani de după o anume lună Nisan, peste moştenirea lui rabi Ieşua din Nazaret.
Dar gata cu vorbele adînci. Închei aici introducţiunea, probabil inutilă, cu o precizare obligatorie (cum altfel … ) . Da, pentru acest articol am fost plătit de ordinul călugărilor franţuzcani, care au depus într-o cutie de valori din Banca Batu-hanului, pe numele meu, următoarele obiecte cerute de subsemnatul : una bucată traistă spartă, una bucată cingătoare din funie împletită, una bucată pereche sandale, foste în proprietatea numitului Sf. Francisc. E drept, am mai cerut şi un coş cu prescuri, da’ franţuzscanii o zis că nu ştiu ce-s acelea, aşa că mi-o dat, la schimb, drept de proprietate morală peste doi hulubi. Zgîrciţ’, catolicii ‘iştea …
Patriotismul romînez faţă cu non-acţiunea
Era luna decembrie a anului 1998 ( e.n. sau d.H., depinde cine întreabă ). Fiindcă se împlineau nişte ani de la condamnarea la moarte a lui Ilie Ilaşcu, hotărîsem să organizez o dezbatere publică , motivat şi de faptul că peste cazul dramatic al acestui Mandela basarabean începea să se aştearnă eterna nepăsare romîneză.
Pauză de lămuriri pentru romînezii născuţi ieri sau abia întorşi de pe Marte. Ilie Ilaşcu fusese liderul mişcării pro-româneşti din Transnistria, chiar şi după ce această regiune se separase de Republica Moldova, conform ordinelor Moscovei. În 1992, în timpul războiului declanşat contra Chişinăului de regiunea separatistă, cu sprijinul trupelor ruseşti din zonă, Ilie Ilaşcu şi un grup de susţinători ai săi au fost arestaţi, fiind apoi supuşi unui regim de detenţie violent, cu agresiuni fizice şi psihice permanente, folosindu-se metode de tortură kaghebisto-naziste. După un simulacru de proces organizat la Tiraspol, cu inculpaţii ţinuţi într-o cuşcă cu gratii metalice, Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte, iar trei dintre camarazii săi – Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov-Popa – la ani grei de ïnchisoare.
În 1995, am avut şansa să realizez, în închisorile din Transnistria, interviuri cu Ilie Ilaşcu şi cei trei membri ai grupului său. După întîlnirea cu aceste monumente vii, m-am considerat obligat să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a le atenua suferinţa şi pentru a apropia ziua eliberării lor ( între timp, condamnarea la moarte a lui Ilie Ilaşcu fusese comutată în închisoare pe viaţă ). Aşa am ajuns să iau contact cu mizeria unui vestit nembru al clerului ortodox ieşean, care a făcut spume cînd a trebuit să dea un minuscul ajutor pentru românii din puşcăriile transnistrene, deşi Ilaşcu s-a definit mereu ca un credincios al BOR ( despre jegul moral emanat de ex-protopopul Andrei am scris într-un episod precedent ).
Pentru acea dezbatere publică vroiam să invit, din afara Iaşului, soţiile celor patru deţinuţi din Transnistria, plus cîţiva oameni care se ocupaseră de acest subiect ( printre ei, viitorul ambasador al Romîniei în R. Moldova, Victor Bîrsan, care scrisese două cărţi, una despre războiul de pe Nistru, cealaltă despre procesul grupului Ilaşcu ). Dacă toţi invitaţii ne-ieşeni veneau la eveniment, nu erau mai mult de 12, dar pentru toţi trebuia să rezolv cîteva chestiuni concrete : decontul cheltuielilor de transport, cazarea pentru o noapte, o cină, un mic dejun şi un prînz.
Pare simplu de rezolvat, mai ales că era vorba de un eveniment legat de grupul Ilaşcu, nu de o prezentare de izmene trendy. Numai că patriotismul romînez are o hibă genetică : e magnific la leorbăit, dar bicisnic la fapte concrete. După ce am umblat cu cerutul ici şi colo, cu o parte din banii pentru cheltuielile de transport m-a ajutat, din micul lui biznis cu mobilă, Valeriu Haitur, un basarabean şcolit şi stabilit în Iaşi ( privet, Valera, oriunde ai fi acum ). Mai rămînea să rezolv cu masa şi cazarea. Marele patriot pesedist Mihai Popescu, viitor şef la Consiliul Judeţean, atunci şef la Staţiunea Vini-Viticolă, mi-a zis că nu poate ajuta nici cu masa, nici cu cazarea, deşi avea în curte o cantină, iar alăturea un motel cu crîşmă, unde chefuiau toţi şmecherii. Mi-a oferit însă, generos, nişte bidoane cu vin, pe care le-am refuzat, spunîndu-i că nu organizez o petrecere patriotică.
Cum nici în altă parte n-am găsit cazare şi masă gratuită, am oftat adînc şi, cu tot dezgustul generat de episodul cu protopopul Andrei, am pornit spre mitropolia lu’ domnu’ Ciobotea, cel care îmi zisese să vin oricînd, dacă e vorba de Ilaşcu.
” La popă vine un arab „
Pe un ger tăios, am sunat la uşa de la ” palatul Înaltului „, cum zicea popimea reşedinţei mitropolitului. După ceva vreme, uşa s-a întredeschis încet, iar în îngusta crăpătură a apărut o arătare ca din ” Numele trandafirului ” : o figură lungă, dormitîndă şi plictisit-cleioasă, cu nişte urme vagi de barbă rară şi blondă. ” Ci-i ? „, m-a chestionat scurt arătarea, prin crăpătura uşii. În naivitatea mea de ateu ieşit din Evul Mediu, am aşteptat două secunde, crezînd că voi fi invitat în hol, măcar din motivul că afară erau ceva grade sub zero. Eroare. Arătarea mă privea fix, cu aceeaşi iritare de cioban trezit din somn. Chit era miezul zilei. Deşi tătarii nu se auzeau galopînd dinspre Tătăraşi, am înţeles că vom dialoga prin crăpătura uşii, aşa că am lăsat mirările pentru mai tîrziu şi mi-am prezentat solia : veneam din partea şefului de la ziarul ” Monitorul ” ( unde eram editorialist, ziarul acceptînd să ofere patronaj, nu şi alt sprijin ). Şi, conform îndemnului Înalt Prea-Sfinţiei Sale Daniel ( da, am zis şi vorbele astea ), ceream casă şi masă pentru soţiile deţinuţilor din grupul Ilaşcu, plus încă opt oameni.
” Ai v-o hîrtie ? „, m-a întrebat iar arătarea, scurt, ca un automat de uşă mitropolitană. Ori ca majordomul din ” Căldură mare ” ( numai că eu stăteam în ger ). ” Ce hîrtie ? „, am răspuns eu, mirat, ca în altă proză caragialeană. Arătarea m-a privit cu dispreţ, ca un miniaturist benedictin către un cioban de Prut, apoi mi-a aruncat răspunsul, stupefiat de ignoranţa mea : ” O cerere ! Cum poţi veni aşa, fără cerere ?! „.
Mda. I-aş fi zis arătării cîteva de cetele îngereşti, inginereşte. Dar, ştiind că n-am casă şi masă pentru 12 oameni, m-am resemnat cu Evul Mediu mitropolitan şi i-am zis că o să revin cu cererea. Pe un ton de avvă sinait, fratele Sălbatius mi-a dat îndrumări precise despre cum trebuia scrisă cererea, iar eu am şters-o rapid, ca să nu încep a pomeni toţi sfinţii, az’ şi mî’ne. Aveam stomacul strîns ghem, iar cămilele care ar fi trebuit să stuche spre mitropolie erau nenumărate.
Ajuns în stradă, mă întrebam ce dracu’ fac, dacă povestea cu popii începuse aşa. Mergînd încet spre Palatul Culturii, am ajuns în faţa Episcopiei Catolice. Hm … Dacă biserica lui Ilaşcu mă primise aşa, ce şanse erau să mă ajute catolicii ? Dar, neavînd de ales, am zis să trag şi lozul ăsta. Sau paharul acesta, ca să vorbim în pilde. Am intrat deci în sediul episcopiei catolice, care n-avea uşa încuiată, spunîndu-i primului întîlnit cine sînt şi că vreau să vorbesc cu cineva din conducerea administrativă. Peste cîteva minute, a venit un preot, care mi-a spus că e consilier al episcopului. I-am spus şi eu ce ajutor cer, precizînd că înţeleg un eventual refuz, fiind vorba de o cauză afiliată ortodoxiei. Omul m-a ascultat atent, mi-a spus că nu contează apartenţa religioasă, apoi m-a întrebat : ” Trei sute de mii e bine ? „. N-am înţeles din prima, aşa că mi-am cerut scuze şi am întrebat şi eu : ” Poftim ? „. ” Ştiţi, eu n-am dreptul să decid pentru sume mai mari, atît pot aproba eu „, s-a scuzat consilierul episcopului, uşor jenat.
Recunosc, mă blocasem. Într-un minut-două, catolicul cel perfid, duşmanul credinţei strămoşeşti, se arătase cu un secol înaintea fratelui ortodox de peste gard. Suma nu era mare, cam o treime din leafa mea de la ziar. Dar nu de bani era vorba. Încă buimac, i-am mulţumit pentru ajutor, iar el s-a dus să-mi aducă banii. N-a vrut să-i dau chitanţă, spunîndu-mi că e convins că voi cheltui banii cum trebuie. Am ieşit buimac din curtea episcopiei, iar papa nu s-a ales cu un eretic în plus doar din cauza ateismului meu iremediabil.
Cînd am revenit cu cererea scrisă în ograda ortodoxă, apoi pentru a afla rezultatul ei ( doar nu credeaţi că l-am aflat pe loc … ), arătarea mi-a comunicat următoarele : cu cazarea nu se poate la hotelul mitropoliei, pentru masă tre’ să merg la restaurantul hotelului, la doamna şefă, iar mitropolitul n-o să poată veni la eveniment, că ” n-are el timp de treburi de-istea, are o sfinţire „. Nu, mitropolitul nici nu le putea primi într-o audienţă privată pe soţiile deţinuţilor politici, oricît am insistat pe ajutorul unei binecuvîntări arhiereşti.
La restaurantul hotelului mitropolitan, şefa a fost foarte iritată că trebuia să se deranjeze într-o zi de sîmbătă. ” De ce nu-i duceţi la un fast-food ? „, m-a întrebat ea, în timp ce eu îmi stăpîneam cu greu voma. Nu, nu cea fiziologică. Cu chiu, cu vai – şi cu o greaţă ultra-evidentă – a acceptat să-şi facă pomană sîmbăta. Dar numai după ce i-am amintit că am aprobarea ” Înaltului „.
Pînă la urmă, cu cazarea mi-a dat o mînă de ajutor ( la căminul profesorilor) şefa ISJ, Camelia Gavrilă ( oricît mi-ar fi de antipatică, în cazul ăsta trebuie s-o pomenesc de bine ). Aşa că, vă rog: dacă vreţi să spuneţi cuiva poveşti cu patriotismul ierarhiei ortodoxe romîneze, încercaţi la altă masă.
Lucian Postu
