Aurel Ghițescu (1895-1972), nume quasi-necunoscut azi, a fost, vreme de mulți ani, unul dintre liderii trupei Teatrului Național Iași. În paralel cu actoria a activat ca profesor la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Apogeul carierei îl atinge în 1954, când i se conferă titlul de Artist Emerit. La jumătatea anilor 60, imediat după ieșirea la pensie, Aurel Ghițescu începe să își scrie memoriile. Rezultă un manuscris de circa 200 de pagini, îngrijit de Val Săndulescu și Ion Aurel Manolescu pe care, din păcate, actorul-autor nu-l va vedea publicat. Depus la Editura Junimea, este amânat, apoi abandonat. Manuscrisul ajunge, în final, în patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române. În cursul acestui an, așadar la mai bine de jumătate de veac de la scrierea lui, va deveni carte, ca proiect editorial al Editurii Muzeelor Literare din Iași. Redăm câteva fragmente inedite ce evocă Teatrul Național Iași acum o sută de ani (Călin Ciobotari)
În aprilie 1914 s-a ținut un fel de examen preliminar, cu participarea lui Mihail Sadoveanu, Directorul Teatrului Național. Am prezentat două tablouri din Hoții.
– Bravo, băiete!, mi-a spus marele scriitor. Vei fi angajat la Teatrul Național ca stagiar. Adică permanent!
Aveam 19 ani și jumătate, încă nu terminasem Conservatorul și eram „uns” actor, cu 120 de lei lunar – și asta pe toată durata anului.
Când am luat primul salariu, am dat fuga acasă la Bunica. Am pus banii pe masă, fără să spun niciun cuvânt.
– Ce-i asta? s-a speriat ea.
– Ce să fie, Bunică?! Lemne, lumină și mâncare bună, pe săturate. Și fără post negru, pe durata concediului!…
Nu-i venea să creadă. Plângea de bucurie bătrâna; și – de ce n-aș recunoaște? – strângeam și eu cam des din pleoape, ca să nu dau apă la șoareci, ditamai flăcău ce mă aflam!
Examenul de absolvire, – „producția”, cum spuneam noi – a avut loc pe scena Teatrului Național din Iași, în iunie 1914. Jucam rolul lui Franz Moor, în patru tablouri din Hoții. Sala era ticsită de lume. Într-o lojă luase loc comisia, sub conducerea lui Sadoveanu. De astă dată, totul s-a desfășurat ca la un spectacol adevărat: decor, costume, lumini, machiaj, figurație. Și, bineînțeles, la sfârșit, aplauze și felicitări. Câțiva dintre actorii teatrului, rătăciți prin sală, mi-au spus cuvinte frumoase de încurajare. Rar se întâmpla așa ceva!
Examenul de producție avea să-mi aducă bucuria notei maxime – zece! – la absolvire, însoțită de o ploaie de noi cuvinte de încurajare și, mai ales, de caldă strângere de mână a Maestrului Sadoveanu:
– Te felicit din nou, tinere. Îți doresc o carieră frumoasă. Și, după cele întrevăzute astăzi, vom interveni să fii trimis în străinătate pentru completarea cunoștințelor artistice.
Îmi vâjâia capul. În străinătate! La orice m-aș fi așteptat, numai la asta nu. Mă și vedeam pe străzile și prin teatrele Parisului, prin grădinile Vienei, prin muzeele și cafenelele Berlinului… Totul mi se părea un vis.
Din păcate, visul acesta n-avea să se realizeze decât peste 11 ani, adică în 1925. Atunci însă, în 1914, deasupra Europei se adunau nouri negri. Parisul, Viena și Berlinul trăiau atmosfera amenințătoare a războiului. Valul de neliniște ne cuprinsese și pe noi, cu toate că țăcănitul mitralierelor și exploziile mortierelor aveau să se audă pe meleagurile noastre cu doi ani mai târziu. Hotărârea comisiei s-a lovit de cumplita realitate a vremurilor pe care le trăiam. Ce mai conta călătoria la studii a unui tânăr absolvent de Conservator? Prezidau alte interese, funcționau alte criterii, opera altă optică.
Dictatura societarilor
Deși teatrul se numea Național, forma sa de organizare era cea a societății dramatice, așa cum, de altfel, stă scris și pe frontispiciu. Cu alte cuvinte, stăpânii teatrului erau societarii. Directorul avea un rol deosebit de ingrat, trebuind, de cele mai multe ori, să echilibreze jocul de interese ale societarilor, să împace, cu tact și răbdare, adversități ce dăinuiau de ani și ani de zile.
Pare-se că mărul discordiei era funcția de director de scenă. Cât fusese cu putință, Conu Mihail Sadoveanu, cu înțelepciunea ce-l caracteriza, reușise să domolească spiritele. Dar odată cu moartea lui C. Ionescu, în aprilie 1913, și cu retragerea treptată a Maestrului State Dragomir, obosit, bolnav și dezgustat, lupta pentru ocuparea funcției de director de scenă reîncepuse. Surd, la început, apoi din ce în ce mai vădit, pentru ca în stagiunea 1915-1916 să capete un caracter deosebit de acut. Comitetul teatral era pus în fața unor situații neplăcute. Din toate părțile se iveau nemulțumiri. Și, Doamne! Când mă gândesc cine făcea parte din Comitet: Director – M. Sadoveanu, iar membri: profesorul Ion Petrovici, Ion Peretz, G. Ibrăileanu, apoi Nicu Gane, Ion Gavanescul… Nici chiar „soborul” acestor minți luminate n-a putut pune stavilă patimilor și intereselor mărunte. Și atunci s-a hotărât ca fiecare societar de clasa I-a să se prezinte la început de stagiune cu cel puțin o piesă „pe care s-o și însceneze pe răspunderea sa morală despre buna execuție”. Funcția atât de disputată era astfel practic desființată, prin faptul că, teoretic, fusese atribuită tuturor societarilor de clasa I-a! Colectivul și-a câștigat o oarecare liniște, e drept, dar Teatrul a avut de suferit de pe urma acestor măsuri. Să recunoaștem însă că, în situația aceea, nu era altă soluție.
Dezbinarea din sânul colectivului actoricesc se vedea și din existența unor stiluri actoricești deosebite, greu de reconciliat. Lipsea, din păcate, un spirit animator care să dea o direcție unitară, păstrând ceea ce era bun, eliminând exagerările și procedeele învechite, pentru a statornici astfel un stil propriu Teatrului Național. Mihail Sadoveanu încercase să facă întâiul pas prin îndrumarea treptată a repertoriului către lucrări de calitate și ținută. Mai mult însă nu putea întreprinde.
Dăinuia un fel de proprietate asupra rolurilor. Odată jucate, ele aparțineau până la moarte societarului respectiv! Foarte puțini au fost artiștii adevărați care au cedat celor mai tineri dreptul de a interpreta unele roluri importante. Ba chiar, unii dintre ei, cum a fost cazul Aglaei Pruteanu, îi ajutau efectiv pe mai tinerii lor colegi cu sfaturi folositoare, cu îndrumări părintești. Sorana Țopa și Any Braeschi aveau să aplice cu succes, mai târziu, învățăturile primite de la marea lor înaintașă, în rolurile moștenite de la ea.
Aglae Pruteanu, o evocare!
„Cocoana Aglaia” – cum îi spuneau deopotrivă colegii, dar și admiratorii, manifestându-și, sub tonul acesta familiar, toată dragostea pe care i-o purtau.
Mare actriță! Trecea cu uimitoare ușurință de la un gen la altul, marcându-și de fiecare dată uriașa personalitate artistică, dar nesemănând niciodată de la piesă la piesă. Îi aud și astăzi glasul cristalin, ca un clopoțel, în gingașa Käthy din Heidelbergul de altă dată și parcă nu-mi vine să cred că, a doua seară, jucând pe Hermiona din Andromaca, avea accente cutremurătoare, într-o dezlănțuire vulcanică fără egal… Era o Viorica autentică, de-a noastră, în Baba Hârca, dar tot atât de autentică era în Madame de Pimpadour din piesa Narcis de Brachvogel. Conferea personajului toată prestanța necesară; era atâta distincție în jocul ei!… Câtă deosebire între puritatea totală, absolută a Juliettei din Romeo și Julieta de Shakespeare și fărâma de fond pur a Marguerittei Gauthier din Dama cu camelii!…
Jucase alături de Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Nottara, bucurându-se de aprecierea lor, iar acum, în timpul din urmă, era partenera ideală a lui State Dragomir, cu care a constituit unul din cuplurile de faimă ale Teatrului Românesc.
Nu precupețea nimic când era vorba de teatru. Ca și Dragomir, era gata să-și cheltuiască ultimul strop de energie pentru prestigiul scenei, în numele Artei! Juca uneori câte 14-15 premiere pe stagiune; nu se mulțumea niciodată să memoreze un text pe care să-l redea apoi cu intuiția sigură a talentului, ori cu meșteșugul acumulat de-a lungul carierei. Studia temeinic, citea mult, se documenta. Dar niciodată jocul ei nu părea elaborat. Era mereu proaspătă, nouă, diversă, aducând de la rol la rol alte mijloace de expresie actoricească, în perfectă concordanță cu datele personajului, cu poziția lui socială, cu caracterul și temperamentul lui.
În turneul din august 1915, cu Fântâna Blanduziei, Aglae Pruteanu interpreta, ca de obicei, rolul Gettei. Jucam, la rândul meu, pe Hebro Heldeanul, neîmpăcatul supraveghetor al sclavilor. În scena cu care începe actul al II-lea, Getta răspunde cu demnitate tuturor amenințărilor lui Hebro, ce-i fusese hotărât drept soț. Mânia Haldeanului crește, iar la sfârșit, orbit de furie, ridică biciul asupra ei, gata s-o lovească: Tu chemi moartea cu glasul tău semeț!
N-am să uit niciodată privirea Gettei – Aglae Pruteanu! Dreaptă, nemișcată, uitându-se în ochii mei, răspundea, după o pauză, cu glas ferm: Stăpân ești pe-a mea viață, iar nu pe-al meu dispreț!
Mâna lui Hebro care ridicase amenințătoare biciul blestemat cădea încet, învinsă, neputincioasă a lovi. Sala izbucnea în aplauze pentru jocul actriței; și eram bucuros că, fie chiar într-o mică măsură, eram și eu părtaș la această scenă.
Călin CIOBOTARI
